România, în primul război sexual civil

De pe urma aderării la UE ne vom alege cu multe lucruri bune, pe care le vom primi treptat şi pe care nu le vom putea folosi în nume propriu - pentru că majoritatea ne vor prinde bine tuturor, ca societate, şi nu unuia sau altuia, ca indivizi. Alături de aceste lucruri bune vor veni şi unele inutile, altele incolore şi inodore, altele benigne sau aiuritoare sau prosteşti de-a dreptul. Cred că la capitolul aiureli se află şi ideea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex - cu atît mai mult, cu cît miza nu pare a fi una de ordin spiritual, ci reglementarea civil-financiară a cuplului; iar ideea ca aceste "familii" să înfieze copii mi se pare chiar şi mai aiurită. Poate că-s prea conservator, în liberalismul meu. Nu neg că m-aş putea înşela - mi s-a mai întîmplat în viaţă de cîteva ori. Sau poate că am dreptate. Eu voi da vina, pentru acest ghem de situaţii, pe Ceauşescu! Cum, n-are legătură? Ba are. Pentru că în sistemul de învăţămînt de atunci (altfel mulţumitor), se făcea doar un rudiment de educaţie sexuală, eu am auzit relativ tîrziu de homosexuali. Şi n-am înţeles mare lucru; nefiind la moment prea familiarizat nici cu gama hetero, cu atît mai puţin am priceput de ce, cum o fac sau de ce ar face-o ceilalţi. Mă rog, nu intru în detalii; aţi fost adolescenţi, ştiţi cum e. Totuşi, în ciuda nelămuririi, un gînd egoist mi-a încolţit: dacă unii dintre bărbaţi se plac între ei înseamnă că ne vor rămîne mai multe feminine pe cap de heterot. Şi la ideea asta am rămas pînă azi (deşi între timp am aflat şi de lesbiene!). Privind bătăile de sîmbătă seara, la televiziuni, am priceput că nelămuririle mele de altădată, aşa nefinalizate cum erau, au prins chip şi au ieşit în stradă. S-ar putea ca 3 iunie a.c. să facă dată în istoria noastră postdecembristă. Pînă acum, românii se bătuseră pentru 1) pămînt, 2) politică şi 3) fotbal. Iată că a început şi primul război sexual din istoria ţării. Miza, veche: care sex îl va domina pe celălalt - dar nu în termeni femeie vs bărbat, ci hetero vs homo. Indiferent de perspectivă, sîmbăta trecută s-a terminat urît de tot. În primul rînd, pentru că toţi au jucat urît. Chiar dacă parada curcubeului mi se pare o formă primară de exhibiţionism, pot accepta că o comunitate precum cea gay autohtonă şi-a dorit-o, ca pe un ritual - în sine legitim - de ieşire la lumină. OK. Dar nimeni nu m-ar putea convinge că gestica de psiho-bordel ambulant a unora dintre travestiţi (în special) ar fi adus vreun cîştig cauzei. După cum mă întreb ce-a fost în capul acelor organizatori care au decis ca marşul să treacă, la apogeul său şi cu atmosfera gata încinsă, şi pe lîngă Festivalul Berii din faţa ex-Casei Republicii (v-am spus eu că Ceauşescu e de vină?). Să plimbi gay-ii şi travestiţii prin faţa unor băutori de bere, care tot ciocniseră de la prînz pînă spre seară, e ca şi cum ai pune cuiva la îndemînă şi puşca, şi răţuşca. N-am văzut luciul semibeţiei din ochii oricum injectaţi ai celor ce-au început să arunce cu sticle şi pahare de plastic, dar îl pot bănui. Al doilea, pentru că "dreapta" aceasta feroce ce iese la scenă n-anunţă nimic bun. Ce-i drept, scena e largă: au loc şi băbuţele cu icoane în mîini anunţînd cu zbiarăt Judecata de Apoi, şi preoţii tineri ce nu par a concepe că e mai mare nevoie de ei pe cîmp la Rast, decît pe trotuarele Pieţei Unirii, şi flăcăii veniţi de pe arene şi slobozind măscări şi priponind degete îndoite în faţa camerelor de luat vederi, dar şi haidamacii în pantaloni paramilitari şi cu tricouri negre pe care scrie HitlerJügend sau de pe care priveşte spre dreapta C.Z. Codreanu. Cum spuneam săptămîna trecută (şi cum voi mai aduce vorba, pentru că exemplele prisosesc), neolegionarismul nu mai e doar concept. El există aici, în România. El animă invitaţi în talk-show-uri, el furnizează scheme de acţiune galeriilor pe stadion, el traversează editoriale de presă. În al treilea rînd: în România se acumulează o tensiune ce merge spre masa critică. De la prima mineriadă la ultima trecuseră nouă ani. De la aceasta din urmă s-au mai scurs şapte. Se poate să fie ceva ciclic; la fel de bine poate să fie ceva dirijat. Dar cert e că nu mai e nevoie de mineri. Generaţiile s-au schimbat. Cartierele de blocuri din toată ţara gem de lumpeni juni, care nu dau doi bani pe şcoală, alteritate sau autoritate statală. Gay-ii şi travestiţii au fost pentru ei, acum, doar pretextul zilei. Mîine ei pot striga rasisme, contra cost, într-o campanie electorală sau pot stîlci suporterii altor echipe, pe gratis. Poimîine, se vor alătura viitoarelor noastre hoarde de anarhişti antiglobalizare, vor arunca pietre în McDonald's-uri şi vor desena grafitti-uri pe ferestrele birourilor europene de la noi; după care, poate, vor ieşi în stradă cu portretele lui Ceauşescu - apropo, nu v-am mai spus de două ori pînă acum că tot el e de vină?!