Rolul bigudiului în autocritică
Că arheologii se și înșală nu e nici o îndoială, dar cît de mult? Ridicol de mult sau un pic, cît să avem ce dezbate? În 1969, niște arheologi canadieni s-au hotărît să-și facă testul suprem de abilitate profesională. O indiancă din tribul Cree, numită Millie, cunoscută întîmplător pe teren, le-a aruncat o vorbă cum că tocmai își părăsise locul de tabără, undeva în munții Rockies canadieni. Arheologilor le-a venit ideea să cerceteze locul după toate regulile artei, iar apoi să se ducă frumos la Millie ca să afle cît de bine au reușit să reconstituie viața cotidiană a micului ei grup. Tabăra devenea astfel un sit arheologic, extrem de recent, deci mult mai ușor de priceput decît unul vechi de 500 sau 5500 de ani, unde obiectele și relațiile dintre ele sînt mult mai deteriorate. Greșelile colegilor noștri canadieni sînt demne de interes.
În tabără, de pildă, locuia doar o familie, nu două, așa cum au dedus arheologii din prezența a două vetre și a două grămezi de gunoi. Indianca le-a explicat că atunci cînd vînau un cerb și începeau să-l proceseze, avea loc un fel de rotație temporară a funcției fiecărei zone a taberei. Amplasamentul taberei nu se datora unor avantaje la vînătoare, ci faptului că soțul și cei doi fii adulți, care lucrau în mină, puteau astfel ocoli un teren foarte noroios. Millie și ai ei nu aveau nici un cal, deși arheologii au tras această concluzie din prezența unei baligi de cal lîngă un fel de pripon. O concluzie plină de înțelepciune, dar calul trebuie să fi trecut pe-acolo abia după abandonarea taberei.
Trei obiecte interpretate de arheologi ca avînd legătură cu vînătoarea erau altceva: o cursă de oțel era de fapt pentru șoareci, o sîrmă roșie de detonator era folosită la jocuri, iar un băț cu sîrmă servea băiețelului de opt ani drept cal. Pictogramele misterioase crestate în scoarța copacilor au fost explicate de Millie ca fiind încercări ale fiicei ei adolescente de a reprezenta stîlpii liniei electrice recent introduse, vizibile în depărtare. Într-unul dintre corturi, arheologii au găsit doar un bigudiu, un puzzle și un fluier în formă de pasăre, spart. Concluzia lor: acolo trebuie să fi dormit mama și copilul. În realitate, acolo stăteau cei doi fii adulți cînd veneau acasă în week-end. În fine, o mică fîșie de piele cu două găuri eliptice în ea a fost considerată ca fiind ochelari de protecție pentru iarnă. De fapt, indienii Cree cos asemenea fîșii, în număr mare, pe marginea pielii de cerb atunci cînd e întinsă pe cadrul de lemn pentru tăbăcit, ca să nu se spintece.
Toate aceste greșeli de interpretare echipa de la University of Alberta le-a publicat într-un articol separat, crezînd că ar putea fi relevante pentru breaslă. Și jos pălăria pentru că a făcut asta! – zic pălărie, dar cine știe ce-o fi. N-ar fi corect să nu spun că arheologii canadieni au interpretat corect sute de alte chestii din tabăra lui Millie, între care era interesantă cantitatea și diversitatea resturilor de tutun (foto: pipă Cree). Dar ce mă interesează aici sînt greșelile lor. Mai întîi, o problemă tipică a arheologiei este subestimarea importanței copiilor în distribuția artefactelor sau chiar a structurilor într-un sit arheologic. De jucării sau jucării improvizate (ca bățul cu sîrmă de mai sus) nu vine vorba aproape niciodată în rapoarte. Această orbire este probabil una din dimensiunile efortului de a raționaliza în prezența unor date de obicei contradictorii și de a privilegia interpretări conservatoare. Problema e aici tendința de a nivela orice descoperire în sensul aducerii ei mai aproape de distribuția Gauss; or, tocmai cartografierea diversității umane e importantă în arheologie. Cu alte cuvinte, nu vrem să aflăm numai ceea ce deja știm. O față paradoxală a efortului de raționalizare e faptul că orice descoperire greu de explicat (ca pictogramele de mai sus) e musai să fie de natură rituală/cultică/religioasă. În fine, experimentul Millie mai ilustrează o problemă comună în interpretarea arheologică, anume supralicitarea aproape reflexă a unor indicii, mai ales cînd informația e insuficientă (adică bigudiu + fluier = mamă + copil). Asta explică, în rapoartele de săpătură, lunga serie de spații dedicate, chipurile, industriei textile (pentru că s-a găsit o fusaiolă înăuntru) sau metalurgice (pentru că s-a găsit un pic de zgură) etc.
Nu vreau să discreditez arheologia, ci să o prezint ca pe o știință failibilă, dar vie și gata să-și analizeze rateurile. E drept că nu am încredere într-o arheologie mecanicistă, care se autoconfirmă. Nici într-una care descoperă indicii că în antichitate oamenii se trezeau dimineața și noaptea se duceau la culcare sau că viața lor era extrem de pragmatică, cu mici insule de misticism. Dar am încredere că arheologii pot evita asta. Personal, sînt destul de mulțumit de treaba făcută de cei din Alberta. Am inspectat odată, cu intenții arheologice, o stînă izolată, părăsită de numai cîteva zile, în zona Dealu Mare. Ceea ce mi-a atras imediat atenția au fost numeroasele seringi de unică folosință. Nu sînt deloc sigur că le-aș fi explicat mai bine decît au explicat canadienii tabăra indienilor. Parcă văd că le dădeam o explicație religioasă.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Nici o clipă Portasar, Cartea Românească, 2015.
Foto: wikimedia commons