Rizoameni

„Acest articol despre botanică este un ciot.“ (Cf. Wikipedia, s. rizom)

Prin parbriz, omul amintea rizomul. Părea rizomul însuşi, tulpina subterană, deci, a unui, să zicem, exemplar de mătrăgună. Cumătră bună, mătrăguna-i îngăduise omului să-i semene oleacă. Prin parbriz, omul (foarte scund, – încît capu-i mare şi stufos mai că nu depăşea volanul) evoca rizomul mătrăgunei. Parbrizul (cu, uitasem să precizez, brizbiz, – căruia unii-i spun brizbriz) era tulbure, ud, opac aproape, din pricina cumetrei ploi. Cumătra ploaie-i, cu cumătra mătrăgună (atropa belladonna), cumătră din principiu: asta e regula, în zona temperată, a ploii şi a plantelor, – în speţă, mătrăguna. Aceasta ultimă-i cumătră cu duetul Deleuze & Guattari, – dezrădăcinătorii, în favoarea derizoriului rizom, a arborelui lui Porphyrios. Arborele e, cum ştim, rădăcinos, iar nu ca, de pildă, păstîrnacul, rizomatic. Acesta ultim, la un concurs de urîţenii vegetale(organizat de asociaţia National Trust din Anglia) a fost declarat leguma cea mai hîdă, o adevărată anti-miss. Albinos, contorsionat, tentacular, aduce a cefalopodă. Ce importanţă are asta, însă? Contează că e rizomatic. Că, rizomatic, va fi fost pe placul domnilor Deleuze & Guattari. Şi că, prin parbriz, omul (homo deleuzis-guattariensis) amintea,-ntr-un anotimp ploios, rizomul.