Rîs, rizil şi anecdoturi
„Rîde om de om
Şi dracu’ de toţi“ – Anton Pann
Printre foamete şi calamităţi naturale, printre morţi şi boli, m-am întrebat adesea dacă oamenii trecutului aveau poftă de rîs. Rîsul apare de-a lungul arhivelor, doar că îmbracă sensuri atît de normative, că nu pare a fi rîsul acela din toată inima, rîsul ca sursă a plăcerii, rîsul care desfată şi veseleşte. „Să nu se facă de rizil“ – sună îndemnul folosit de mai toată lumea. Teama de rîsul public este una destul de evidentă. Acest rîs public reglementează şi controlează comportamente. Or, acesta se metamorfozează în rîs ordonator, rîs defăimător, rîsul ironic, rîs tăios, rîs maliţios.
Biserica opreşte şi interzice rîsul fără a insista prea mult asupra formei, anatemizînd orice joc public provocator de veselie. Mitropolitul Antim Ivireanul scrie: „Şi de glume să te fereşti, să nu faci pre oameni să rîză, că acéstea nu sînt creştineşti, ci cu dreptate şi cu curăţenie şi cu smerenie să-ţi petreci viaţa.“ Această frază ar trebui adresată de fiecare preot creştinului venit la spovedanie, îndemnîndu-l la modesta umilinţă. În predicile sale, mitropolitul revine asupra veseliei, asupra rîsului care împiedică binecuvîntata pocăinţă de fiecare zi a creştinului. „Noi vorbim şi rîdem şi facem cu ochiul, unul altuia, mai rău decît pe la cîrciume“ – tună mitropolitul în predica sa din Duminica Vameşului. Rîsul, rîsul ăla voios şi sănătos din vremuri bune, rîsul inocent al copilăriei, rîsul maliţios al adolescenţei, acestea nu sînt iertate, intrînd în haina păcătosului, căci voioşia, veselia nu este o stare iubită divinităţii. Prima vamă pe care creştinul trebuie să o treacă în căutarea Paradisului este vama „Vorbirii în deşert“ – acolo, creştinului i se etalează toate acele vorbe de glumă, toate acele rîsete ale trecutului, toate acele hohote care „nu sînt plăcute lui Dumnezeu“.
Rizilul se regăseşte în vama a treia, „A osîndirii, a clevetirii şi a judecării aproapelui“, cînd sufletul este chestionat asupra clevetirii cu defăimarea, hulirea, batjocorirea, amuzarea pe seama altora. Or, aceste Vămi ale Văzduhului, trepte importante spre Porţile Cerului, sînt copiate şi recopiate alături de vieţi de sfinţi şi alte scrieri religioase.
Şi totuşi, la sat sau la oraş, prin tîrguri şi iarmaroace, norodul se amuză privind la cei care oferă spectacol. Gesturi şi priviri compun scenete de haz, transgresînd cuvintele diferitelor graiuri. Acest amestec al limbilor devine parte integrantă a scenetelor în care perdelele se „scriu“ pe loc şi în funcţie de public: se rîde în turceşte, greceşte, româneşte, sîrbeşte, bulgăreşte, ruseşte, mai apoi în idiş, franceză, germană, italiană, maghiară. Păpuşarii mînuiesc cu dibăcie păpuşile de lemn, limbajul, trivialităţile, muzica, gesturile, astfel încît să stîrnească rîsul mulţimii. De altminteri, trupa de păpuşari întreabă, înainte de a începe jocul, cum să fie – „cu perdea sau fără perdea“.
Cuvînt turcesc, perdeaua desemnează actul unei piese de teatru, dar şi cortina în spatele căreia se joacă – sau nu – trivialitatea. Norodul este mare doritor de astfel de jocuri păpuşăreşti. Civilizaţia veacului al XIX-lea le va interzice tocmai din cauza acestui aspect al imoralităţii, printr-o circulară din 25 noiembrie 1864: „datinile naţionale nu constau în giocuri nemorale scandaloase şi necalificabile, care se comit prin cîntări şi acţiuni de către păpuşari prin casele particularilor şi pe străzile publice“, încît „părinţii cu copii, fiice, tinerime şi orice individ înroşeşte la auzul lor“. Sub acelaşi pretext al obscenităţii limbajului şi gesturilor se interzisese, cinci zile mai devreme, şi jocul Irozilor din preajma Anului Nou.
Păpuşarii coboară şi pe la casele boiereşti. Aceste perdele turceşti, jucate la lumina lumînării, sînt foarte gustate de boierime. Preluate pe filieră turcească, astfel de distracţii amuză tocmai prin trivialitatea excesivă. Caraghiozul, bufonul căruia îi este permis orice, este adus să facă caraghizlîcuri şi mucalitlîc pentru a-i amuza pe boierii aşezaţi la siestă. Mucalitul de astăzi nu este decît un caraghiz obraznic din trecut.
Mai sînt şi anecdoturile, cum le numeşte Teodor Vîrnav în memoriile sale, dar şi Manolache Drăghici, în Istoria Moldovei. Boieri, ţărani, negustori, ţigani, cu toţii ascultă şi spun poveşti hazlii, oferindu-le rîsul de care au nevoie pentru digestie sau doar voioşii. Chiar ei, cei iubitori de anecdoturi, sînt şi personaje principale în aceste povestiri, după cum zice şi Anton Pann cu „Rîde om de om/ Şi dracu’ de toţi“. Deseori, aceste anecdoturi depăşesc graniţele bunei-cuviinţe, transformîndu-se în defăimare în toată regula, tulburînd ordinea din comunitate prin rizilul defăimător.
(fragment din Zăbava fandacsiei: Despre lucrurile mărunte ale cotidianităţii la început de epocă modernă, 1750-1860 – în pregătire la editura Humanitas)
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013.