Rîndurile poştei

Acum doi ani, şi tot în vremea Crăciunului, scriam despre cozile şi serviciile de la poştă. Şi iată că astăzi tot despre poştă scriu, după ce am asistat la nişte scene cel puţin la fel de groteşti, la acelaşi mizerabil oficiu din cartier. O instituţie care pare tot mai înapoiată pe măsură ce trec anii. Mai mereu sînt acolo cîte trei-patru cozi la care oamenii din spate par că se sprijină pe cei din faţă. Acel spaţiu de confidenţialitate pentru cel ajuns la ghişeu nu există nici măcar ca idee. Ceva mai rarefiaţi sînt cei abia aşezaţi la coadă. Pe măsură însă ce se apropie de ferestruica raiului, nerăbdarea creşte laolaltă cu îmbulzeala. Oficiantele sînt ba prea nervoase, ba prea lente, ba dispărute undeva în dos cu nişte treburi importante ce necesită pauze care se întind odată cu nervii celor de la coadă. Aerul nu e cald, doar e iarnă, dar e îmbîcsit. Miroase a acru, ca într-un dormitor comun. 

La cîteva minute o dată, o femeie de la coadă are cîte un acces insuportabil de tuse. Zici că-şi dă duhul şi-ţi vine instinctiv să-ţi bagi nasul în fular. Te uiţi la afişul uzat de pe perete pe care scrie „Corupţia dăunează grav libertăţii“ şi-ţi spui că, în acel moment, mai degrabă cozile la poştă dăunează şi sănătăţii, şi libertăţii, şi demnităţii oricui. 

O cucoană cu o căciulă verde, croşetată, se strecoară la ghişeu şi întreabă de unde poate lua nişte timbre (întrebare pe cît de clasică, pe atît de frecventă). O altă femeie cu o geacă de fîş albă îi spune să stea la coadă că şi ea tot numai timbre vrea să cumpere şi stă de o jumătate de oră. „Eu doar am vrut să întreb“ zice prima. „Stai la coadă şi nu mai întreba nimic“ zice cealaltă. „Da, dumneata, ce te răsteşti aşa la mine? Ce, am vorbit cu dumneata?“ „Păi, după ce că-mi pierd aici dimineaţa şi mă aşteaptă şi copilul acasă, să stau să mă cert cu tiiine, băi...“ „Eşti sonată.“ Un pensionar mucalit mormăie ca pentru sine: „Astea trebuie pocnite“.

O doamnă în vîrstă cu palton bej numără întruna cîte persoane mai are în faţă. Încearcă să stea la două rînduri în acelaşi timp, să vadă care ajunge mai repede. O alta, la fel de în vîrstă şi cu un palton aproape identic, o atenţionează că nu-i corect. „Nu-mi spui dumneata să fiu corectă.“ „Ba, uite că da. Dacă nici pînă la vîrsta asta n-ai înţeles înseamnă că trebuie să ţi se spună. Şi vezi că dacă stai între rînduri, s-ar putea să le pierzi pe amîndouă, că n-o să te lase nici unii, nici alţii să intri în faţă. La etatea dumitale nu face să te agiţi aşa.“ „Ce deşteaptă eşti..., uite cum, în timp ce te cerţi cu mine, unii chiar se bagă în faţă.“ „Vezi-ţi, doamnă, de treabă, că nu se bagă nimeni, că nimeni nu-i prost să accepte pe cineva care n-a fost în faţa lui.“ „Ba, cînd eşti deja în faţă poate că nu-ţi mai pasă că mai laşi o singură persoană.“ „Altele“, mormăie din nou pensionarul. „Hai, domnule, intervine femeia cu tuse, cu o voce neobişnuit de subţire, lasă-le şi dumneata. Lumea e nervoasă, fiecare le are pe ale lui şi trebuie să ne înţelegem unii pe alţii. Să fim toleranţi.“ „Aşa, ca la poştă“, rîde iar pensionarul. 

„Uite, domnule, că iar a plecat asta de la ghişeu – zice femeia cu geacă albă. Ce dreacu’ or tot face acolo. Să vezi cît mai stăm pînă apare ’mneaei.“ Un nou acces de tuse infernală întrerupe orice fel de discuţii. Cînd se opreşte, femeia în alb reacţionează: „Mai bine vă duceţi la doctor decît să staţi aici la coadă, că ne îmbolnăviţi pe toţi“. „Ei, acuma ce vreţi să fac şi eu, dacă mi-e rău?“ răspunde tuşitoarea printre lacrimi. „Lasă că doamnei îi place să facă ordine cu toată lumea, aşa cum a făcut şi cu mine“ intervine cea care întrebase de timbre. „Tu trage fesu’ ăla mai bine pe cap şi taci din gură!“ „Civilizaţie“, punctează pensionarul.

Un alt domn se strecoară printre rînduri şi ajunge în faţă, la unul dintre ghişee, unde îşi expune problema cu voce sonoră: „Doamnă, adineaori aţi făcut o greşeală la tipărire şi omul nu poate să-şi încaseze banii. Nu mai stau încă o dată la rînd, că nu-i greşeala mea“. „Nici a noastră“, zice cineva de la coadă. Funcţionara îi cere totuşi hîrtia să se uite. „Uitaţi, doamnă, aţi scris Costică Tiran... Păi, şi nu-l cheamă Tiran, cum o să-l cheme Tiran. Îl cheamă Tiron, doamnă! E Costică Tiron!“