Rică, Pavel şi Suedia
„Ne ducem să ne întîlnim cu regina Suediei!“ Domnul de la aeroport se uită la Rică de parcă ar fi întruchiparea brunetă a ultimului model de Boeing Dreamliner. Rică zîmbeşte cu gura pînă la urechi. Şi Pavel (Ionuţ). Amîndoi au un pic peste 14 ani, dar arată cam de 12. Sînt frumuşei foc, dar clar nu fac parte din grupul celor mai verzi dintre noi.
Omul pare îngrijorat. Apoi se uită la mine. Îmi zîmbeşte larg. Îmi strînge mîna şi mă felicită pentru ceea ce fac. Îmi spune că mă citeşte. Mă fîstîcesc. Trecem de controlul de la paşapoarte foarte repede. Ambii copii cască ochii mari la lumea din jur, la eleganţa locului şi apoi o tulesc la o fereastră, să vadă avioanele. Stau lipiţi de fereastră vreo 30 de minute.
Avionul este o aventură. Sînt foarte entuziasmaţi de cît de tare merge avionul şi de nori. Apoi adorm. Îi trezesc înainte de aterizarea la Stockholm. Sînt extrem de impresionaţi şi de asta, şi trebuie să le răspund la cîteva zeci de întrebări.
Sîntem aşteptaţi de vreo zece copii blonzi, cu un steag al României şi unul cu World’s Children’s Prize. Vor să îşi facă poze cu noi. Pavel glumeşte şi spune că probabil m-au confundat cu Salam.
Mergem vreo 90 de minute pe autostradă. E o dubiţă Mercedes, iar Rică îmi spune de vreo cinci ori că e hidramată. Se întrec apoi la numit maşinile pe care le văd. Le povestesc despre Volvo şi apoi discutăm despre motoare. Pavel se plictiseşte şi cere nişte muzică şi e un pic dezamăgit că nu au manele.
Trecem pe lîngă Stockholm şi priveliştea îi impresionează.
Ajungem în Mariefred. Oraşul arată ca o poveste faină. E plin de raţe şi de gîşte şi Rică, fiindcă și-a trăit marea parte a vieţii lui în delta de la Văcăreşti, e un pic şocat că nimeni nu pare interesat de o ciorbă sau de o friptură. Sînt şi destule lebede, dar absolut neinteresante pentru el, undeva departe, pe lac. Raţele sînt pe poteca pe care mergem noi.
Palatul pare şi el desprins din desenele animate, după cum bine constată Ionuţ. Mă întreabă dacă au rechini sau crocodili în canalul care separă castelul de oraş. Hotelul în care stăm e şi el, parcă, desenat. E o căsuţă din lemn, cu un interior de casă veche suedeză şi cu toate facilităţile posibile, dar totul făcut cu un bun gust desăvîrşit.
Dorm tun după ce mănîncă rapid cam cît pentru trei familii măricele de suedezi. Ne trezim de dimineaţă la 6,30. Termină toată pîinea de la micul dejun şi sînt foarte impresionaţi de cîte tipuri de gem şi de sucuri avem. Un pic dezamăgiţi că toate sucurile sînt naturale.
Ne ducem să vizităm o şcoală şi am şocul vieţii. Sînt vreo 150 de copii care ne aşteaptă de parcă am fi varianta cea mai şmecheră a trupei ABBA. Cei mici au discutat despre noi şi ştiu şi ei tot ce am făcut. Ne întreabă o mulţime de lucruri, jucăm fotbal, baschet, tenis de masă şi cîntăm. Pavel cîntă, ca să fiu cinstit. Ceea ce facem eu şi Rică nu se poate numi cîntat.
Nivelul lor de engleză este incredibil. Întreb dacă este o şcoală privată sau de bogătani. Mi se răspunde că e o şcoală de cartier absolut normală.
Facilităţile şcolii sînt năucitoare. Sală de muzică, atelier de lucrat în lemn, atelier de artă, atelier de cusut. La fiecare 26 de copii sînt doi profesori şi doi asistenţi. Elevii sînt în ciorapi, se stă pe jos, se lucrează pe laptop, copiii folosesc tot felul de jocuri educaţionale. Au un cabinet medical care ar stîrni invidia clinicilor private din Bucureşti.
Cantina de la şcoală ar putea şi ea să funcţioneze lejer în rol de restaurant bunicel la noi. Există două variante de băuturi. Apă şi lapte. Meniul include o mulţime de legume, peşte, supă şi o mîncare chinezească. Nu au dulciuri, dar oferă fructe.
Ne întoarcem pe seară la Mariefred. Sîntem opriţi pe stradă de zeci de ori de copii sau adulţi care vor să ne felicite. Raţele nu ne cer nimic, dar la cum au decurs lucrurile pînă acum nu ne-ar mira dacă ar vrea şi ele un selfie cu ultima generaţie de iPhone pentru raţe. Despre regină şi alte peripeţii din Suedia, în următoarea postare.