Rezistența de catifea și noul vis american
Adăugat de Ariadna la data de 29 martie 2011 07:03:54: „«supremul lux... să te poţi eschiva din calea bunăstării şi a misticii acesteia» – greşiţi amarnic, cei care i-aţi dat exemplu nu renunţă la bunăstare, vor să schimbe ritmul şi, deci, cadrul de viaţă, dar vor să aibă o viaţă confortabilă în continuare. Adică doar schimbă mistica bunăstării, nu îi întorc spatele. Bunăstarea, în general (că nu vorbim despre asceţi), presupune şi o doză de confort şi winnerii despre care vorbiţi mai sus nu par a vrea să renunţe la el.“
Adăugat de MIA la data de 25 martie 2011 11:03:14: „Îmi cer scuze dacă greşesc sau am priceput greşit cele descrise – dar exemplele citate din articol nu susţin afirmaţia din final. Respectivii în fond au făcut, în deplină cunoştinţă de cauză (nu e citat exemplul vreunui sărăntoc care să decidă că de acum spune «pas» unei slujbe mai bune) o alegere cît se poate de raţională-economic – deoarece creşterea satisfacţiei personale implică sau poate implica inclusiv nevoia alocării de timp suplimentar. Eventual pentru argumentarea pro sau contra ideii ar trebui date mai multe detalii: de ce respectivul preferă Germania de Est, şi nu ... o casă în Apuseni? Pentru că infrastructura e mult mai bună şi nu pierde mai nimic din «confortul uzual» (şi deci evită sărăcia în continuare – cel puţin sub aspectele ei cotidiene, cele mai pregnante în fond)!“
Am vrut să răspund pe loc şi punctual acestor comentarii la pilula mea despre „rezistenţa de catifea“, dar mi-am dat seama că asta ar presupune şi o dezvoltare a subiectului, aşa că revin aici cu lămuririle.
Este vorba despre o categorie de tineri „branşaţi“, winneri după toate criteriile dezirabilităţii de piaţă, care la un moment dat decid să se „debranşeze“ dintr-un sentiment difuz, dar profund de nemulţumire: a continua această viaţă de succes înseamnă a-ţi rata viaţa. Nu, nu sînt nici hippy, nici ermiţi, nu se retrag în sălbăticie, dar mai ales nu aleg să devină săraci! Dar renunţă la o parte a cornului abundenţei de piaţă (la care au deja acces deplin!). Şi, mai ales, renunţă la crezul central al acesteia: dacă la 35 de ani eşti un şef de birou într-o multinaţională sau un arhitect de succes într-un birou de arhitectură, „mistica bunăstării“ îţi arată că scopul vieţii tale este să devii şef de serviciu, respectiv să ai propriul tău birou de arhitectură la 40 de ani. Această categorie despre care vorbesc se trezeşte într-o dimineaţă şi se întreabă de ce?. După care se decide să iasă din cursă. Doar din această cursă, care este modelul societăţii de piaţă, nu din societatea de piaţă şi avantajele ei. Dar, şi în această privinţă, Piaţa a fost mai rapidă şi le pune a doua zi un pliant în căsuţa poştală: nici o problemă, avem agenţii imobiliare care se pot ocupa de evadarea dumneavoastră! De aceea titlul de „rezistenţă“, dar mai ales precizarea „de catifea“...
Toate acestea ar rămîne însă relativ irelevante sau simplă psihologie dacă s-ar întîmpla doar la noi sau doar în cîteva cazuri. Iată însă ce ne spune celebrul John Zogby, privind în „globul de sticlă“ al sondajelor sale – după cum îl ironizează inamicii săi din presă – despre „the way we’ll be“, mai exact despre ce mai înseamnă astăzi „visul american“ şi cîţi mai cred în el.
Unul dintre cei mai faimoşi şi influenţi manageri de sondaje de opinie din America, Zogby a început să măsoare visul american de pe la sfîrşitul anilor ’90. Întrebarea principală era una simplă: „Este posibil pentru dumneavoastră şi familia dumneavoastră să împliniţi visul american?“. A constatat astfel că există patru mari categorii de populaţie în această privinţă: 1) materialiştii tradiţionali, pentru care visul american se referă la realizarea unei forme de succes financiar (o slujbă bănoasă, achiziţionarea de bunuri, o casă mai mare etc.); 2) spiritualiştii seculari, care îl interpretau mai degrabă ca pe un succes spiritual, în termeni etici şi existenţiali; 3. visătorii amînaţi, care mai credeau în visul american de bunăstare, dar doar pentru copiii lor; 4. dreamless dead, pentru care visul american pur şi simplu nu mai exista. În 2001, 76% dintre americani credeau că visul american este încă realist pentru ei înşişi; în 2010, doar 61% mai cred acest lucru. Mai important însă, sensul acestui „vis“ s-a schimbat fundamental, consideră Zogby.
Cea mai semnificativă mutaţie o reprezintă răsturnarea raportului dintre „materialişti“ şi „spiritualişti“. Aceştia din urmă au ajuns să reprezinte, la un moment dat, 42% din populaţia Statelor Unite (chiar dacă au mai scăzut puţin în ultimii doi ani), faţă de 31% „materialişti“ – decalajul fiind mai puternic în cadrul tineretului de azi. Aceşti „spiritualişti seculari“ „au decis să nu-şi mai centreze priorităţile pe bunuri şi resping ideea că cel care moare cu mai multe jucării este cîştigătorul“ – după cum se exprimă, colorat, Zogby. Mai mult, în centrul valorilor acestora se află „autenticitatea“, nu în sensul oarecum notarial sau patrimonial de conformitate cu un original, ci în acela mult mai existenţial de conformitate cu sine însuşi, de auto-împlinire subiectivă. De fapt, mulţi exegeţi ai societăţii postmoderne consideră că nevoia de autenticitate, în acest sens, bîntuie în mod definitoriu minţile contemporanilor noştri mai înstăriţi.
Întorcîndu-ne la oile noastre, s-ar părea că această firavă şi „emergentă“ categorie, pe care am botezat-o „rezistenţa de catifea“, se înscrie într-un trend mult mai larg – şi, în mod cert, mai complex decît a putut fi el sugerat în cele de faţă. Ar fi vorba, foarte simplist spus, despre un soi de hedonism „bine temperat“ şi vag moral. „Rezistenţa“ din sintagma mea se referă astfel la această relativizare a priorităţilor „materialiste“ şi o relativă îndepărtare de cîntecul de sirenă al acestora. Doar relativă însă, căci trebuie să fii deja înstărit pentru a-ţi permite „supremul lux“ de a renunţa la o parte din bogăţiile viitoare şi să alegi să te bucuri de cele ceva mai „spirituale“! Poate părea doar un moft în plus. Nu trebuie subevaluată însă această schimbare: mai uitaţi-vă o dată la Timpuri moderne şi vă veţi convinge...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.