Revoluţia de muşama
Explozia mămăligii e guvernată de un ceas cu cuc, un orologiu care măsoară un timp specific acestui colţ de lume. Aici nu există doar un sens al acelor de ceasornic. Totul e posibil. Şi ceea ce pare imposibil se rezolvă pînă la urmă cu ajutorul formulei magice: „Nu-i problemă. Ne înţelegem noi. Facem să fie bine pentru toată lumea“. Între timp, vremea fuge la vale, ca apa care se strecoară cu răbdare printre pietre şi îşi vede, cu încăpăţînare, de drumul ei. Însă atunci cînd metabolismul pirotehnic al mămăligii atinge un punct critic, şi digestia noastră care mistuie orice, totuşi, se opreşte, vine şi momentul pocnirii. Iar în fumul care se risipeşte, şi în liniştea de după bubuială, imediat, citim cu limpezime că tot cu chipurile triste am rămas. Explozia ne-a eliberat doar de o părticică din presiune, dar ne-a reamintit cît de tare am pierdut vremea, contemplînd originalitatea propriului nostru ceas.
Sîmbătă seara, pe 14 ianuarie, cînd jandarmii mîngîiau democratic primele spinări protestatare, soţia unui compatriot care fusese rănit în confruntări se adresa telefonic unui post de ştiri. La întrebarea „Ce făcea soţul dumneavoastră în Piaţa Universităţii?“, soţia rănitului a răspuns ferm: „Îşi cerea dreptul, doamnă! Îşi cerea dreptul lui! Că nu se mai poate!“. Vreme de vreo douăzeci de minute, cît a durat convorbirea telefonică, soţia îngrijorată de soarta soţului bătut de jandarmi nu a reuşit să formuleze ceva coerent în legătură cu dreptul cu pricina. Omul ei nu ieşise în stradă pentru un drept anume, ci din cauza unei stări generale de nemulţumire, din cauza unor lipsuri, frustrări, necazuri, grămădite sub o sintagmă care părea că le poate exprima pe toate – „dreptul lui“.
Legea sănătăţii a fost ultima bucăţică de fitil dinaintea pocnitorii. Frica de boală şi de spital, una dintre cele mai cumplite şi reale frici din România acestui moment, alături de ploaia de impozite, tăierile de salarii, disponibilizările, mesajele contradictorii, promisiunile neonorate, peste care s-a mai aşezat şi atitudinea total neinspirată a preşedintelui nostru faţă de doctorul Raed Arafat, un personaj legendar al spaţiului public de la noi, au accelerat teribil arderea fitilului pînă la capsă. Impresia generală e că doctorul Arafat, creatorul SMURD, e unul dintre puţinii care „au făcut ceva“. La fel de bine funcţionează, în sens invers însă, impresia generală despre politicieni. Capsa a luat foc, antrenînd restul mămăligii explozive.
Ceea ce se vede cel mai limpede, dincolo de bolovani, gaze lacrimogene, jandarmi, trupe speciale şi breaking news, e cumplita întîrziere pe care o avem în deprinderea mecanismelor profunde ale democraţiei. Dialogul din spaţiul public e înlocuit, de ani mulţi, cu dezbateri la televizor, împunsături şi clănţăneli din zona divertismentului de cea mai proastă calitate. Educaţia e doar un refren care se cîntă pe la alegeri şi prin studiourile de ştiri. Iar celebra zicere de terasă conform căreia „dacă Ceauşescu ne dădea de mîncare şi slăbea şurubu’, o mai ducea o vreme…“ rînjeşte în dosul fiecărei zile care a trecut, de la Revoluţie pînă azi. Absenţa proiectului naţional nu ne deranjează cîtuşi de puţin, atîta vreme cît avem ce să punem în farfurie. În rest, soarta naţiunii ne interesează doar cînd apare cîte o sperietură majoră, care vine ca cireaşa pe tort, aşezîndu-se peste alte sperieturi, mai mici, adunate în ani. Cît timp nu ştim că avem drepturi şi îndatoriri, dar mai ales că, în fiecare zi, avem datoria de a le examina, înţelege şi deprinde pe fiecare dintre ele, pentru noi, democraţia e ca o ieşire din tranşee, la Mărăşeşti. Ca o haiducie la drumul mare. Ca aşteptarea pescarului la capătul unei undiţe care, cîndva, va fi scuturată de monstrul plin de icre. Ca şirul nesfîrşit de excepţii care visează, la nesfîrşit, regula izbăvitoare.
Aşa se face că, în locul miilor de cetăţeni care îşi exersează dreptul de a protesta public – mărşăluind paşnic de-a lungul bulevardelor, asociindu-se în organizaţii civice, trimiţînd munţi de petiţii, provocînd zilnic arbitrajul puterii judecătoreşti, trimiţînd încontinuu mesaje, care foarte serioase, care ironice, spre clasa politică – am rămas, de atîta amar de vreme, în paradigma aburindă a exploziei mămăligii. În locul sindicatelor moderne, suporterii din galeriile echipelor de fotbal. În locul asociaţiilor civice, creştini fundamentalişti care, în timpul liber, îşi bat copiii de trei ori pe zi. În locul studenţilor, un amestec pestriţ de yoghini care, în pauzele dintre meditaţii, rad cîte un litru de ţuică, monarhişti care cred în valoarea republicii, republicani convinşi care urlă că numai Regele ne poate salva, socialişti de dreapta, conservatori de stînga, şi public mult care aşteaptă să vadă la televizor cum trece pe stradă revoluţia.
Aparent, sîntem în rîndul lumii. Ultraşii noştri poartă glugi şi îşi maschează feţele cu eşarfe, ca ultraşii lor. Scutierii noştri seamănă cu scutierii lor. Fumigenele şi lacrimogenele noastre pocnesc la fel ca fumigenele şi lacrimogenele lor. Politicienii noştri sînt la fel de huliţi ca politicienii lor. Iar breaking news se scrie la fel de negru pe galben ca pe ecranele lor. Însă îndărătul acestor asemănări stau nişte deosebiri atît de mari, încît, atunci cînd le întrezărim, facem o criză de nervi. Ştim că e ceva vechi la mijloc, o problemă cu noi înşine, pe care n-am rezolvat-o. Şi, în loc să ne luăm familiile şi prietenii, să ieşim în stradă şi să spunem ce ne doare, trecem direct la spargerea unei vitrine şi la incendierea unui chioşc de ziare. Ne cerem… dreptul. Şi afirmăm răspicat, aşa cum a făcut-o un patriot, pe un forum: „Vrem preşedinte cu doi ochi!“.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
Foto: M. Struțeanu