Reţete pentru cei ce se tem de moarte

În omul de astăzi, exaltat de apariţia a tot felul de leacuri menite să-i curme nefericirea (dintre care merită menţionate remediile împotriva ridurilor, a stresului sau a tristeţii), poate lua naştere gîndul că într-o bună zi i se va pune la dispoziţie şi un remediu împotriva fricii de moarte. La ce bună aşteptarea unui medicament miraculos, cînd arhivele cinematografiei prescriu, încă din 1978, tratamentul contra fricii de moarte? Reţeta se obţine în urma vizionării filmului La Chambre Verte, în regia lui François Truffaut, film ce redă o poveste a cărei acţiune este plasată într-un mic oraş din Franţa, la zece ani după sfîrşitul Primului Război Mondial. Povestea îl are în centru pe Julien Davenne, un jurnalist rămas văduv cu ani în urmă. În ciuda pierderii soţiei (Julie), el continuă să i se dedice, adunînd într-o cameră verde toate obiectele ei. Obsesia pentru Julie devine un adevărat cult al morţii odată cu proiectul de a transforma o capelă într-un spaţiu consacrat tuturor cunoscuţilor pierduţi.

La Chambre Verte, această amplă metaforă a morţii, aduce însă un veritabil elogiu vieţii. Soldaţii pieriţi în război, decesul „mult iubitei“ Geneviève, dispariţia hilară a lui Paul Massigny, moartea soţiei şi a tuturor cunoscuţilor ale căror chipuri încremenite dau viaţă capelei, toate acestea sînt un fals discurs despre moarte.

Iar asta din simplul motiv că Julien ajunge să nu se mai gîndească la propriul sfîrşit, preocupîndu-se doar de „viaţa“ celor dispăruţi. Să vieţuieşti prin moartea celorlalţi sau, altfel spus, să te ţină în viaţă tocmai gîndul la cei ce nu mai sînt! Cum ar putea pierderea unui apropiat să te înalţe, să te facă să-ţi duci existenţa în cel mai intens mod cu putinţă? Cum s-ar putea găsi într-un eveniment sfîşietor o sursă a vieţii? Ei bine, răspunsul rezultă din atitudinea lui Davenne.

Astfel, cum Julie încetează să mai facă parte din universul său, Davenne decide să depăşească tragedia rămînînd în mijlocul ei. Nu alege moartea, ci are curajul de a trece de partea vieţii excluzînd ideea sinuciderii. El doreşte să trăiască. Vlagă, vigoare, vitalitate, viaţă! A trăi nu înseamnă, pentru Davenne, a se avînta în labirintul în care se pierd majoritatea cunoscuţilor săi, în labirintul fără de sfîrşit al căutărilor unor noi iubiri şi unor noi prietenii. El nu pătrunde în cercul ameţitor al înlocuirii morţilor cu viii. A trăi înseamnă a spune stop acestei nebunii. Impulsul pe care dragostea de viaţă îl dă este de a te concentra doar asupra a ceea ce ai mai de preţ. Davenne anulează întreaga realitate, refuză viul şi se apleacă numai asupra iubirii lui pentru Julie. Îşi construieşte viaţa nu după cum se face sau se zice. Davenne duce o existenţă autentică şi îşi ridică traiul la rangul unei vieţi care contestă moartea. Mai mult, el îşi iubeşte atît de mult viaţa (dedicată soţiei decedate), încît uită de propria-i moarte. Altfel spus, în imposibila încercare de a-şi învia soţia, găseşte un sens pentru propria existenţă. Strădania de a umple camera de obiectele soţiei sale şi proiectul ulterior al reamenajării capelei îl motivează mai mult ca niciodată să trăiască, reuşind să deschidă vieţii o poartă îndelung ignorată de restul oamenilor: a trăi pentru cei morţi, nu pentru cei vii; a-i iubi pe cei morţi în locul celor vii. Nimic macabru aici. Sîntem în faţa unei renaşteri spirituale a personajului.

Existenţa lui Davenne capătă sensuri pe care viaţa nu le-a avut niciodată pentru vreun alt om. A trăi pentru cei morţi, asta sfidează orice bun-simţ şi orice intuiţie. Iar pentru că ajunge în punctul în care se închină în faţa morţii şi toate faptele sale sînt ofrande aduse acesteia, primeşte mult rîvnita răsplată de a nu se mai teme de moarte. Drept urmare, în infinita-i repetare a gîndului morţii soţiei sale, Davenne trece cu vedere peste faptul că şi el este o fiinţă supusă pieirii. Obţinem astfel reţeta truffautiană pentru a nu ne mai teme de moarte: să dăm uitării moartea. Adio cu memento mori! Adio cu angoasa heideggeriană! Să uităm că există un început şi un sfîrşit pentru fiecare dintre noi, să uităm că sîntem oameni. Nu există altă soluţie prin care omul să spulbere obsesia propriei sale efemerităţi decît ignorarea statutului de muritor. Julien Davenne suspendă gîndul că e condamnat la moarte sfîrşind prin a fi condamnat la viaţă. 

Daniela Bratu este studentă a Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii şi cîştigătoarea primei ediţii a Concursului „Viorica Bucur“, desfăşurat în perioada 4 noiembrie – 4 decembrie 2011 şi organizat de Make a Point în colaborare cu Fundaţia CineMAiubit şi cu sprijinul Dilema veche. Mai multe pe www.makeapoint.ro.