Restanţe şi restanţieri
De cînd sînt universitar – adică de aproape un sfert de secol –, am trăit o stare de fobie în preajma şi pe parcursul lunii iunie, deşi, paradoxal, aceasta e chiar luna în care m-am născut în urmă cu 47 de ani. Sînt trist şi degrabă angajabil în tulburătoare panici în intervalul blîndului Cireşar. Explicaţia paradoxalului disconfort psihic se leagă de ceea ce terapeuţii numesc „experienţă traumatizantă repetată“. În iunie se derulează, în spaţiul academic, aşa-zisele „restanţe“, iar Universitatea îşi schimbă atunci, subit, componenta umană. Dacă, în timpul anului, la cursuri, seminarii şi alte evenimente educaţionale, interacţionezi cu studenţii propriu-zişi – oamenii serioşi, preocupaţi de viitorul lor –, în luna amintită, o nouă categorie, să-i spunem, „şcolară“, cu particularităţi mentalitare evidente, reînvie ciclic, în aule şi amfiteatre, aidoma Păsării Phoenix, din propria cenuşă: restanţierii. Studentul-restanţier creează depresii profesorilor sensibilicoşi (de tipul meu), întrucît este alunecos (azi îl vezi, mîine dispare) şi, de aceea, esenţialmente impredictibil. S-a antrenat să îmbrace straiele studenţeşti numai în ceasul al doisprezecelea al promovării, cînd presiunea psiho-emoţională asupra examinatorului atinge cote absolute. Cel din urmă cade, prin urmare, uşor în blazare (dacă nu în lehamite pur şi simplu), cu atît mai mult cu cît individul din faţa sa practică o gestică elaborată de milog zdrobit de existenţă. Pantomimei nefericirii cronice, restanţierul îi adaugă, de regulă, sugestia doliului recent, semnele accidentului biografic ori butaforia suferinţei bipolare. Toate colorează viaţa bietului profesor într-un mod apocaliptic.
Necazurile (şi, prin urmare, explicaţiile) restanţierului sînt multiple. Înregistrate, ele ar putea alcătui o enciclopedie. Nu asupra lor doresc însă să mă opresc momentan. Personal, în raport cu
(învăluit întotdeauna în argumente şi explicaţii histrionice), l-am găsit mereu mai interesant pe
cum ar veni, acel personaj care urmăreşte să treacă un examen fără a şti nimic, dar, totodată, şi fără a-şi motiva în vreun fel situaţia complicată. Insul în chestiune reprezintă realitatea academică pură a lunii iunie, adevărul gol-goluţ, dezbrăcat carevasăzică de orice ipocrizie conjuncturală. Prin anii ’90 eram hărţuit, în săptămînile de examene din vară, de un băiat tăcut, cu privire întunecată. La vremea respectivă, creditele nu se transferau ca astăzi şi, în consecinţă, dacă nu promovai în sesiunea de restanţe autumnale şi apoi în „RR“-uri (reexaminarea reexaminărilor), deveneai un repetent glorios. Omul în chestiune (student, îmi aduc, şi în prezent, foarte bine aminte, la Rusă-Engleză) deţinea deja impozantul statut (de repetent) dintr-un an precedent şi, cel puţin în aparenţă, se străduia, în zilele menţionate, să nu-l ridice la pătrat. Spun în aparenţă, întrucît prezumtivele lui eforturi lăsau mult de dorit. Venise la examenul meu de vreo patru ori şi, de fiecare dată, fără lămuriri, într-o tăcere desăvîrşită, mi-a înmînat foaia de răspuns goală, împingîndu-mă treptat spre exasperare. Cînd, în „RR“-uri, a făcut din nou, liniştit, acelaşi gest, i-am mîrîit, ieşit din răbdări, printre dinţi: „Asta înseamnă că aţi decis să repetaţi din nou anul!“ M-a privit deodată stupefiat (pentru o clipă, am avut chiar senzaţia că întunecimea oculară i s-ar fi luminat neaşteptat!), după care a exclamat obidit: „Haideţi, dom‘ profesor, chiar aşa!? Nici acum nu mă puteţi trece?“
Tipul nu era o persoană, ci, parafrazîndu-l pe Călinescu, era însuşi restanţierul român surprins într-un moment de genială expansiune. Ilustra casta propriu-zisă, fenomenalitatea restanţieră esenţializată, lipsită de masca minciunii şi a argumentaţiei învăluitoare. Considera, indubitabil, că faptul de a fi un restanţier atît de stăruitor şi, în fond, conştiincios, îl califica automat pentru promovarea examenului, deşi dădea, constant, hîrtia de evaluare albă. Pentru el (şi pentru toţi cei ca el, din această super-elită restanţieră), restanţa constituia o jertfă în sine, suficientă în evitarea repetenţiei şi scăpată de complicaţia absurdă a pregătirii pentru test, a banalei învăţături tradiţionale. Nici azi, la două decenii de istorie distanţă, cînd creditele au ajuns „transferabile“ şi studenţia – un moft la îndemîna oricui, profilul
nu s-a modificat semnificativ. Decorul universitar a suferit, poate, doar unele mutaţii de densitate a populaţiei, fiind, mai nou, excesiv de aglomerat. În ansamblu însă, piesa a rămas identică, în ciuda diversificării măştilor. Restanţierul de profesie tace, în continuare, simbolic, aşteptînd să fie recompensat pentru efortul său… silenţios.
Un tînăr doctorand – restant la îndeplinirea indicatorilor de cercetare ai unui proiect POSDRU – privea deunăzi comisia de îndrumare cu „ochi străini şi goi“, refuzînd să vorbească. Preşedintele
-ului insista, intrigat, cu o întrebare obsesională: „De ce nu aţi făcut nimic în şase luni de proiect?“ Tăcere de mormînt, expresie defazată. Într-un tîrziu, văzîndu-se în imposibilitatea comunicării, profesorul a observat grav: „În modul acesta, vă îndreptaţi către un dezastru cert. Ne faceţi, bineînţeles, şi nouă rău în desfăşurarea proiectului, dar – nu e nici o îndoială –, ultimativ, vă veţi face rău dumneavoastră înşivă.
Doctorandul a tresărit, pentru prima oară de la debutul dialogului, ieşind, surprinzător, din catatonie. A rostit calm, cu uimire imensă: „Vai, da‘ di ci, dom‘ preşădinte?“ Mi-au răsunat în cap imediat, cu ecou morbid, cuvintele de demult: „Haideţi, dom’ profesor, chiar aşa?!… Pardon,
vrau pientru ca sî zîc!“
Istoreme