Responsabilitatea de a păstra memoria – dialog cu Claudia ŞERBĂNUŢĂ

Are studii de master şi doctorat în biblioteconomie şi ştiinţa informării la University of Illinois, Urbana-Champaign, iar de anul trecut a fost numită directoare interimară a Bibliotecii Naţionale din România. Claudia Şerbănuţă este o excelentă profesionistă şi vorbeşte despre problemele bibliotecilor cu pasiune. Problemele sînt multe şi complicate, dar felul său de a vorbi inspiră încredere şi optimism. 

Dilema veche

Bibliotecile au fost create pentru că s-a simţit nevoia de a aduna la un loc tot ceea ce înseamnă cunoaştere umană şi de a permite oamenilor accesul la informaţii. În SUA, bibliotecile au fost de la început gîndite ca instituţii care susţin democraţia, care susţin integrarea imigranţilor în societatea americană, educarea lor în spiritul economic şi democratic al SUA. Investiţiile care au fost făcute de la început în biblioteci au fost considerate investiţii în societate. Şi aşa ajungem să vedem azi că, atunci cînd Statele Unite intră în criză, utilizarea bibliotecilor creşte în mod direct. Biblioteca face parte din comunitate de mult timp, şi-a cîştigat un statut pe care nu îl are nici o altă instituţie şi, mai ales, a cîştigat încrederea oamenilor. Cetăţenii ştiu exact ce procent din taxele lor pe proprietate merge către bibliotecă, iar atunci cînd se pune problema înfiinţării unei noi biblioteci se discută în comunitate şi oamenii sînt de acord să crească taxele cu un procent. 

În România, ideea de a mări taxele pentru o bibliotecă ar merge?

Dacă întrebăm oamenii „aţi fi de acord să daţi mai mulţi bani pentru a avea educaţie, cultură, sănătate?“, ar spune da. Numai că atunci cînd statul nu-şi asumă această creştere prin acordarea procentelor din PIB pentru aceste domenii, oamenii îşi pierd încrederea. Atunci cînd bibliotecarul se implică în comunitate, oamenii răspund nu cu bani, ci cu timp: vin la bibliotecă şi fac voluntariat. Există în România comunităţi unde oamenii investesc timp. Din cele aproape 3000 de biblioteci publice, aproape 80% sînt biblioteci rurale, care au maximum un bibliotecar angajat (unele au un agajat cu jumătate de normă). Sînt poveşti extraordinare din comunităţi. De exemplu, în Avrig, la iniţiativa bibliotecarei, comunitatea s-a întîlnit pentru a pune împreună la cale un Grup de Acţiune Local, înainte ca România să adere la UE. Acum, oamenii accesează fonduri europene şi lucrează pentru comunitate. La bibliotecă vin copiii după orele de şcoală să-şi facă temele. Femeile din sat fac şezători, asociaţia crescătorilor de animale tot acolo se întîlneşte. Exemple de acest fel sînt peste tot în ţară. Cînd i-am spus doamnei bibliotecare Grancea din Avrig că reprezintă o poveste de succes, i s-a părut foarte ciudat, pentru că i se pare natural ceea ce face. Şi aşa şi este. Ce nu e normal este modul în care ne raportăm noi la bibliotecă.

La noi, predomină încă ideea că biblioteca este un loc de unde împrumuţi cărţi şi atît. 

Din păcate, da. Pentru că, dacă pînă acum şapte ani nu prea s-a vorbit despre biblioteci, în ultimii şapte ani în peste 2000 de biblioteci din ţară s-au introdus calculatoare şi acces liber la Internet, prin proiectul Biblionet, gestionat de IREX. Vorbim, aşadar, despre accesul la informaţie în general în cărţi, online, într-un document pe care îl găseşti pe un site... Dacă vedem în continuare biblioteca doar ca pe un loc unde ai acces la cărţi, e vina noastră. Bibliotecile s-au schimbat. Bibliotecarii au fost pregătiţi să ofere şi alte servicii şi e păcat că nu luăm în seamă acest lucru. Ceea ce s-a schimbat în bibliotecile din România este faptul că bibliotecarii sînt tot mai atenţi la problemele comunităţii. Asociaţia Bibliotecarilor din Bibliotecile Publice din România are un proiect care se numeşte „Te iubeşte mama“, dedicat copiilor ai căror părinţi sînt plecaţi în străinătate. Proiectul a fost iniţiat de o mamă plecată din ţară; au fost bibliotecare care au fost şi ele plecate şi au înţeles această problemă, astfel că proiectul se desfăşoară în foarte multe biblioteci din ţară. Copiii vin la bibliotecă şi discută cu părinţii pe Skype. 

Ce facem totuşi cu rolul de bază al bibliotecii? Faptul că membrii comunităţii se întîlnesc la bibliotecă se vede şi în creşterea numărului de cititori? 

Ceea ce ne lipseşte pentru a discuta acest subiect sînt nişte studii serioase despre ce înseamnă lectura în România. Cînd vorbim despre acest subiect, prezentăm nişte statistici de dinainte de 1989 şi cam atît. Eventual nişte amintiri ale fiecăruia dintre noi. Analiza lecturii înseamnă mai mult de-atît, iar noi nu avem studii serioase pe această temă. Sînt biblioteci rurale care nu au mai achiziţionat cărţi în ultimii trei ani, n-au mai avut buget. E foarte greu, în comunităţile mici, să argumentezi nevoia de a citi, mai ales cînd nu sînt bani pentru drumuri ori pentru dispensar. Sînt însă şi primari care au înţeles situaţia şi au obţinut fonduri pentru biblioteci. Lectura pe monitor e tot lectură; dacă ne referim doar la lectura pe pagina tipărită, pierdem din vedere un procent din populaţie care totuşi citeşte. 

România nu stă rău în privinţa reţelei de biblioteci publice – sînt aproape 3000, stăm mai bine decît alte ţări din regiune. Dar cum folosim acest avantaj? 

Bibliotecile au un foarte mare potenţial, mărimea reţelei este un avantaj. Dar legea spune că ar trebui să fie mai multe. Acum cîţiva ani erau 3300, unele au rămas fără bibliotecari. E o problemă şi cu sediile, mai ales pentru cîteva biblioteci judeţene. În perioada comunistă nu s-au construit sedii pentru biblioteci, ele au fost înfiinţate şi amplasate în clădiri confiscate de regimul comunist. Acum, unele sedii sînt în curs de retrocedare foştilor proprietari. S-au construit doar trei sedii noi de biblioteci în ultimii ani. 

În ce măsură bibliotecile din România sînt conectate la modelele din Uniunea Europeană? 

Bibliotecarii se raportează deja la colegii lor europeni. Serviciile pe care le oferă, mai ales cele care privesc capacitatea de a oferi anumite servicii, sînt deja la nivel european. Ceea ce ne lipseşte este însă investiţia în biblioteci. Avem o Bibliotecă Naţională în care s-au investit bani, dar investiţia nu a fost dusă pînă la capăt: nu putem avea o bibliotecă mare fără investiţii în personal. Nu putem avea biblioteci mici fără investiţii în spaţiu şi în colecţii. La biblioteca din Avrig, pe care am dat-o ca exemplu, există o singură bibliotecară care se ocupă de toate activităţile: dacă se îmbolnăveşte, nu se mai poate face nimic. Ne cunoaştem potenţialul, dar dacă nu investim în el, nu facem nimic. La nivel european sînt foarte multe fonduri pentru aşa ceva, depinde de noi să le accesăm. Biblioteca Naţională ţine de Ministerul Culturii; bibliotecile judeţene ţin de consiliile judeţene; bibliotecile şcolare ţin de Ministerul Educaţiei. De agenda digitală a României (în care sînt incluse şi bibliotecile) se ocupă Ministerul pentru Societatea Informaţională. Şi atunci, în loc să avem o discuţie serioasă cu trei poli puternici din Guvernul României, fiecare încearcă să facă ce poate. Mi se pare trist, de exemplu, că Biblioteca Judeţeană din Cluj a trebuit să-şi asume singură un proiect de digitizare, pentru că la nivel naţional avem strategie, dar nu avem o planificare atentă, care să ia în considerare pe toată lumea. În bibliotecă vorbim despre cultură, educaţie şi societate informaţională; nu ştiu dacă mai există vreo altă instituţie care să cuprindă toate acestea în mod curent. 

Se vorbeşte de cîtva timp despre digitalizarea colecţiilor. E doar o modă sau e mai mult decît atît? 

Moda e deja de 15 ani. S-au investit milioane în digitalizare. Nu se poate nega faptul că digitalul face parte din viaţa noastră în acest moment. Colecţiile în format digital sînt o necesitate, ar trebui asumate investiţiile pentru digitalizare. Biblioteca Naţională trebuie să-şi pună problema astfel: creăm o colecţie digitală, dar trebuie să ne asumăm faptul că ea trebuie să fie disponibilă publicului şi peste 50 de ani. Or, asta duce la creşterea exponenţială a costurilor: nu mai vorbim doar despre scanarea cărţilor, ci de transformarea în formate care se schimbă cu rapiditate, de dotarea cu echipament. Este nevoie de investiţii în acest sens, ar fi trebuit să fim deja mai departe cu acest proiect decît sîntem, dar nu e tîrziu. Avantajul de a fi început mai tîrziu este că putem adopta o tehnologie mai nouă. Trebuie să ai o infrastructură solidă şi cunoştinţe solide pentru utilizarea ei şi foarte multă muncă umană. Colecţiile digitale nu rezolvă însă problemele dinainte. Dacă oamenii nu sînt obişnuiţi să citească şi să aibă propriul răspuns la ceea ce citesc, pe carte, nici cînd vor avea în faţă tableta nu vor face acest lucru. Tableta nu rezolvă educarea publicului. Fiecare e responsabil pentru propria formare şi pentru formarea copiilor săi. Multă lume are impresia că toate problemele se vor rezolva dacă trecem la biblioteca digitală. Nu e chiar aşa. 

În plus, suporturile digitale se schimbă foarte rapid. Nu cumva există o anumită fragilitate a digitalizării?

Există o anumită fragilitate şi o anumită tendinţă de „a uita“ mai repede în formatele electronice. De aceea, asumarea profesională a celor care lucrează cu memoria – arhivişti, bibliotecari – este mult mai mare. Iar tristeţea noastră este şi ea mare. Aceste profesii, în România, nu sînt sprijinite pentru a-şi face treaba aşa cum trebuie în secolul XXI. Este responsabilitatea noastră să păstrăm memoria. E o tristeţe destul de mare pentru un bibliotecar să spună că nu se poate asigura pe termen lung o colecţie digitală. 

Care sînt problemele şi care sînt realizările Bibliotecii Naţionale a României? 

M-aş concentra pe ceea ce poate să ofere în acest moment. BNR este singurul spaţiu din Bucureşti unde se poate studia în mod creativ fără să ai permis. Trebuie doar să intri în bibliotecă, să-ţi alegi un loc, ai acces gratuit la Internet şi poţi lucra. Avem săli de lectură spaţioase, un American Corner foarte activ. Colecţiile speciale rămîn în continuare disponibile şi stau în condiţii foarte bune. Avem multe programe, iar în ultima vreme ne-am axat pe publicul tînăr. Încercăm să fim o voce pentru ceea ce înseamnă bibliotecile publice din România. În orice instituţie de cultură din România, problemele sînt serioase. Pentru cineva care prin profesie este investit să păstreze memoria culturii, problemele sînt şi foarte dureroase. Dar sînt oameni care vor să se ocupe de aceste probleme – în ciuda salariilor mici şi a responsabilităţii enorme. Aceşti oameni trebuie ajutaţi sau măcar ascultaţi, pentru a vedea care sînt problemele lor. Nu se vor rezolva de azi pe mîine.  

Foto: D. Muntean