Repetiție, obișnuință, dependență

Există în viaţa fiecăruia dintre noi un anumit număr de gesturi şi comportamente pe care le reluăm forţat, mecanic sau voit. Ele ţes o pînză de fond de pe care ies în evidenţă gînduri, acţiuni, sentimente excepţionale, acelea cărora le acordăm valoare individuală şi colectivă. Aceste repetiţii, de orice fel ar fi ele, nu au nimic spectaculos şi, de multe ori, nimic reflectat sau problematic. Pe unele le deprindem foarte de timpuriu: am putea chiar spune că procesul educării în cei şapte ani de-acasă, mai ales, este, într-un anumit fel, o creştere într-ale repetării, ale deprinderii şi familiarizării cu feluri de a se purta care fac suportabilă şi chiar dezirabilă viaţa cu ceilalţi. Aş deosebi aici pe scurt între trei feluri de repetiţie. Primul fel, căruia i-aş spune chiar repetiţie simplă, constă în reluarea mecanică sau forţată a unor gesturi, adesea sub un impuls sau o constrîngere exterioară. A se trezi la o oră timpurie obligat de programul de muncă sau de un ordin militar, a sta la coadă pentru a cumpăra cele trebuincioase în timpul regimului comunist, bunăoară, sînt acţiuni ce pot fi reluate de oricîte ori acest lucru se impune, dar odată ce constrîngerea dispare, gestul dispare, iar dispariţia lui poate fi resimţită ca o eliberare. 

Al doilea fel de repetiţie este obişnuinţa. Ea intervine în momentul în care interiorizăm motivaţia sau utilitatea actului de a repeta şi în care obişnuinţa devine un facilitator al acţiunilor noastre, ca o prelungire oarecum firească, naturală a corpului activ. A înota, a merge cu bicicleta sînt astfel de naturalizări prin care corpul se adaptează unui mediu exterior, el însuşi devenit astfel mai prietenos. Obişnuinţele sînt a doua natură pentru că ele creează în jurul nostru o zonă-tampon între fragilitatea corpului nostru şi agresivitatea lumii din jur.

În sfîrşit, dependenţele sînt obişnuinţe scăpate de sub control. Ele intervin cînd a doua natură devine mai puternică decît prima, adică atunci cînd părţile corpului sau ale minţii supuse obişnuinţelor le iau în posesie pe celelalte. Cel mai simplu exemplu: fumatul preluat ca o descoperire, o frondă sau un tabiet se transformă în dependenţă. Dependenţele apar cînd gesturile repetate şi cele unice încetează să mai fie distincte, pentru a se transforma într-un continuum amorf, cu praguri de rezistenţă tot mai scăzute, pînă la dispariţia lor. 

(apărut în Dilema veche, nr. 389, 28 iulie 2011)