Relaţii internaţionale

Spre sfîrşitul anilor ’80, student fiind, în Dealul Copoului, m-am împrietenit cu mai mulţi tineri arabi, majoritatea din Iran, Liban sau Iordania. Ca şi mine, ei studiau la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi, însă numai pentru un an. Era vorba despre aşa-zisul „an pregătitor“, pe care toţi studenţii străini din România îl urmau (îl urmează, de altfel, şi astăzi) înainte de a începe facultăţile unde se înscriseseră încă din ţara lor de obîrşie (aproape toţi mergeau la Medicină, foarte puţini îndreptîndu-se către Politehnică ori Drept). Făceam pe atunci, destul de des, cursuri în corpul D al Universităţii, unde se afla Departamentul de Limbă Română pentru studenţi străini. În dimineţile aglomerate cu ore, locul gemea, pur şi simplu, de studenţi arabi. Noi, filologii, reprezentam acolo o minoritate. Coridoarele răsunau de h-urile prelungite ale urmaşilor lui Harun Al-Rashid, iar iuţimea mişcărilor şi gesturilor tinerilor asiatici îţi dădea sentimentul pătrunderii într-un univers de Halimà. Colegii din Orient ni se păreau exotici şi, ca atare, aveam o oarecare teamă (combinată, totuşi, cu interes mentalitar!) în faţa lor. Surpriza determinată de obiceiurile unei civilizaţii străine nouă rămînea, însă, omniprezentă, furnizîndu-ne fiori intenşi, exact cînd ne aşteptam mai puţin.

Îmi amintesc, de pildă, că tonul în permanenţă ridicat şi cumva agresiv al tinerilor în cauză mă impresiona peste măsură, atrăgîndu-mi atenţia, într-un mod mai curînd ilar, asupra eventualităţii izbucnirii unui conflict armat (asistasem, în copilărie, în plin ceauşism, la o ciocnire terifiantă între două grupuri politice rivale de arabi şi, în urma intervenţiei violente a scutierilor români – pe care îi vedeam atunci pentru prima oară –, dezvoltasem convingerea subliminală că prezenţa islamică însemna, automat, probabilitatea declanşării unui război). În plus, comportamentul studenţilor în chestiune avea componente neinteligibile pentru noi. Odată, la un curs de literatură română, pe cînd grupa mea se afundase deja, pe deplin, în liniştea luării de notiţe, un arab a intrat zgomotos în amfiteatru. Profesorul şi-a întrerupt prezentarea, uşor derutat, iar noi am ridicat ochii miraţi, spre intrus. Individul a mers cu paşi hotărîţi pînă la peretele terminal al sălii, fără a ne adresa vreo privire ori vreun cuvînt. Apoi, a scotocit într-o bancă, luîndu-şi nişte caiete (uitate, bănuiesc, de la un curs anterior), şi a ieşit la fel de indiferent şi sonor ca la început. Poanta profesorului (inspirată) – „Dom’le, ăştia se cred aici între dunele deşertului“ – nu ne-a smuls decît un rîs strepezit, repetarea episodului fiind mult mai apăsătoare în conştiinţa noastră.

În sfîrşit, semestrul a avansat, noi ne-am obişnuit întrucîtva cu diferenţele aduse de colegii orientali în dinamica universitară a acelor timpuri şi, treptat, am legat prietenii cu unii dintre ei. În ce mă priveşte, m-am apropiat mai ales de doi tineri iranieni (cu care am păstrat contactul mulţi ani după ce au terminat Medicina şi au plecat acasă), Said şi Hamid, amîndoi foşti luptători în războiul cu Irakul. Vorbeau engleza destul de bine, veneau din familii bune şi dovedeau, în discuţiile particulare, un rafinament greu sesizabil altfel, în evenimentele de peste zi. Am mers cu ei la bairamuri prin căminele din tîrguşorul ieşean (unde am mîncat exclusiv carne de pui şi am dansat pe muzică orientală), am conversat ore în şir (mai întîi în engleză, ulterior, pe măsură ce timpul trecea, şi în română, amuzîndu-mă neputinţa lor de a-l pronunţa pe p – devenit mereu b), ne-am făcut cadouri reciproc (eu – cărţi româneşti şi prăjituri de casă; ei – ciocolată şi cutiuţe de ceai negru), am vizionat filme împreună (nu le prea agreau, însă, pe cele americane) şi i-am ajutat frecvent la cumpărături. Le-am învăţat obiceiurile elementare şi am încercat să le înţeleg unele streotipuri culturale. La rîndul lor, m-au chestionat în legătură cu anumite coduri româneşti, prea puţin explicite pentru ei. Mi-au povestit zile din viaţa lor, petrecute pe cîmpul de luptă (ca soldaţi), în înfricoşătoare confruntări. Le-am relatat şi eu, cu încredere absolută, scene din existenţa românească, sufocată de comunism (pe care, se pare, ei nu-l considerau deloc rău!). Într-un cuvînt, am devenit amici veritabili, totul culminînd cu invitaţia lor, pentru mine, în Iran, unde mi-au promis că mă vor primi ca pe un şah.

Într-o zi, pe fondul unei conjuncturi mai degrabă benigne, ceva s-a rupt, totuşi, din cauza mea şi a propriilor mei demoni de scrupulozitate – o recunosc deschis –, în armonia acestei prietenii transnaţionale. În interiorul unei discuţii care evoluase comun pînă în punctul respectiv, Hamid m-a întrebat dacă auzisem de un reputat profesor de la Medicină, cu care ei urmau să aibă examene dificile peste un an. Auzisem, bineînţeles. „Atunci, spune la noi, Codrin“ – au sărit amîndoi plini de interes – „de care profesor este el, cu bunga sau cu blicul?“ În prima fază, nu am înţeles întrebarea şi am arborat o fizionomie nătîng-interogativă. „Adică, măi, la examen îi ducem bunga ori blicul?“ a insistat Said, făcîndu-mă să înţeleg că examenele, în România, erau promovate de arabi numai în schimbul unor cadouri („punga“) sau sume de bani („plicul“). Mai mult, mi-au zis un lucru îngrijorător. În schemele lor axiologice, moştenite ca „învăţături“ de la colegii mai mari, românii se împărţeau în două categorii largi: românii „cadourilor“ şi românii „banilor“. Am rămas, atunci, cu un gust amar şi, inutil de precizat, nu am mai onorat invitaţia lui Hamid şi a lui Said de a vizita Iranul, deşi ea a fost reiterată cu insistenţă în următorii ani. Nu ştiam, realmente, ce fel de român eram eu în imaginaţia lor. Român de bungă, ori român de blic?

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.