Regina din tren

„Alo, doamnă Ioan, ce faceți, dragă?“ Vocea sparge liniștea din vagonul lung de tren și zdrobește foiala măruntă a celor care își caută o poziție mai bună în scaune după o așteptare neplanificată. E o voce fermă, în care se simt subtonurile unei fumătoare dedicate, bănuială confirmată de reprizele scurte de tuse tabagică. M-am așezat mai bine în scaun și m-am pregătit să ascult cu plăcerea nespusă a unui voyeur domestic, a unui trăgător cu urechea în locuri publice, a cronicarului de tanțe și costei, nici mai bun, nici mai rău ca restul, o oarecare în trenul ăsta care ne duce pe toți la București.

„Dragă, ne-am suit în sfîrșit în tren, o întîrziere de 70 de minute, îngrozitor. Doamnă Ioan“, continuă vocea, „nu vrei să știi ce hal de mizerie e.“ Aici trebuie să spun că m-am ridicat un pic din scaun sub pretextul că-mi caut ceva în rucsac. Trebuia să văd cine vorbește. E așezată cu două rînduri mai în spate, față în față cu un domn cam de aceeași vîrstă cu ea, care se va dovedi că e soțul. Au cam la vreo 60 de ani, pînă la granița cu 70. Verzi, în putere. Pe ea o văd bine; are părul tuns într-un bob dulce, de culoare cînepie, ochelari cu multe plusuri și gura încremenită într-un rictus de dezgust atunci cînd pomenește de numita mizerie. Lui îi văd doar ceafa căruntă și gulerul unei cămăși în culoarea vicleană, aflată la granița îndoielii, a oului de rață.

„Doamnă Ioan, n-am mai mers cu trenul de 50 de ani, dar nu-mi mai trebuie cîte zile oi avea. Să vezi scaunele, rupte, împuțite, un miros, dragă…“ Aud și vocea soțului: „Hai, dragă, termină, lasă.“ Vorbitoarea continuă netulburată: „E și foarte cald, nu știu dacă or avea aer condiționat, și e clasa întîi, dragă.“ Acum, femeia are dreptate. Trenul e murdar, scaunele sînt slinoase, doar că atitudinea și tonul ei ne aruncă pe noi, călătorii ăștilalți, plebea care umblă de nevoie tranca-tranca prin trenuri, într-un soi de stare inconfortabilă, vecină cu iritarea. Măria Sa, doamna care vorbește la telefon tare, are finețea unui bocanc, o sensibilitate de buldozer și nu-și simte publicul. Devine clar deja că începe s-o asculte din ce în ce mai multă lume, restul nefericiților condamnați pe viață să călătorească în împuțiciunea CFR-ului.

Aflăm că au fost la Covasna, în hotelul Dacia (mi se pare normal și un semn de patriotism absolut să faci în Covasna un hotel numit Dacia), hotel care era de asemenea nasol, cu un management incompetent la trei stele, dragă, că a fost frig și că în gară la București îi așteaptă taximetristul nostru, Cristi, care o să-i ducă acasă, la Giurgiu. „Hai, doamnă Ioan, că pierd semnalul, am intrat în munți, la revedere, dragă, bună seara.“

„Alo, doamnă Popa.“ Conversația se reia cu o a doua interlocutoare. „Dragă, e o mizerieeee! Să vezi scaunele pe care stăm. Asta e, ce să facem? Păi, tu mi ai recomandat, doamnă Popa, să mergem cu trenul, dar nu mai meeeerg…“ Soțul intervine: „Hai, dragă, lasă“. Bănuiesc că omul începe să simtă sutele de vibrații nasoale care vin dinspre restul călătorilor. Eu, de pe scaunul meu slinos, rînjesc și ciulesc mai bine urechile. Doamna Popa nu poate vorbi mai mult, cine știe ce treabă o avea, bine, doamnă Popa, te las, vorbim.

„Alo, Anișoara.“ La Anișoara am rîs deja cam tare. O doamnă din fața mea se întoarce și-mi zîmbește complice, cu sprîncenele ridicate. Anișoara află și ea de mizerieeeee, de scaunele rupte, dragă, de Covasna, de frig, de managementul incompetent. I se dau niște indicații legate de cheia de jos, de la bloc, care se înțepenește, dar trebuie să-i prinzi șpilul.

La „Alo, Oana“ a fost deja prea mult. Mi-aș fi dorit să existe și în vagoanele noastre slinoase semnele alea clare că e interzis să vorbești la telefon. Mi-aș fi dorit să am curajul să-i spun femeii că e pur și simplu nasoală și că e nepoliticos ce face. Am ignorat-o cu capul în telefon, așa cum a făcut pînă la urmă și restul lumii.

La coborîre, lăsînd în urmă slinul, mizeria și plebea din tren, l-a bruftuluit pe soț care greșise cu ceva, amărîtul: „Hai, ia vezi, că-ți iei nasul la purtare“. Ăla i-a pus pe cap, împăciuitor, o pălărie de pai. De care nu știu dacă o fi avut nevoie la Covasna, că a fost frig. 

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.