Regele şi mintea noastră cea de pe urmă

În urmă cu zece ani, am povestit cîteva gesturi discrete ale Regelui Mihai pe care le observasem cu prilejul participării Majestății sale la lansarea a două cărți (Capitole tîrzii din viața mea, ultimul volum al memoriilor Reginei Maria, al cărui manuscris fusese redescoperit recent, și Mihai I al României. Regele și țara de Ivor Porter, ambele publicate la editura ALL). Reiau un fragment din povestea de atunci:

„Lumea, anunţată că poate obţine semnătura regelui, s-a aşezat civilizat la rînd. Prezenţa sa impunea o asemenea atitudine sobră, deşi instinctul oamenilor ar fi fost probabil să se înghesuie sau să se bage în faţă. La rînd, fiecare îşi avea propriile probleme. Cuvenita reverenţă s-a dovedit pentru mulţi un gest complicat şi care, din lipsă de exerciţiu, le ieşea cu totul stîngaci. Unii au preferat să nici nu încerce. O doamnă întreba dacă n-are cineva un pix în plus. Credea că va trebui să-i ofere regelui instrumentul cu care să semneze. Evident, însă, acesta semna cu stiloul său. Se uita la fiecare din cei care-i treceau prin faţă, preţ de o secundă, nici mai mult, nici mai puţin, cu o privire binevoitoare şi atentă. Îşi cobora apoi ochii asupra cărţii ce i se întindea şi se semna pe pagina a treia «Mihai R». Făcuse acest lucru de peste zece ori, cînd, la un moment dat, un tînăr i-a spus: «Maiestate, vă rog să treceţi şi data acolo…» Regele l-a privit cu o zecime de secundă mai mult decît pe ceilalţi, şi-a aplecat apoi privirea asupra cărţii şi, fără o vorbă, a scris la fel ca la ceilalţi: «Mihai R». Cel care-i întinsese cartea a încercat să mai zică ceva, dar probabil că şi-a realizat brusc gafa pentru că s-a retras rapid, cu faţa roşie. Ritualul autografelor regale a mai continuat o vreme, dar la coadă erau foarte, foarte mulţi oameni. Era evident că regele nu avea cum să le ofere autografe tuturor. Mă întrebam cum va ieşi din această situaţie. La un moment dat, a venit şi gestul aşteptat. Majestatea Sa a trecut de două ori cu mîinile pe deasupra mesei, în semn de încheiere, după care şi-a închis stiloul şi s-a ridicat simplu, trecînd pe lîngă cei care încă mai aşteptau. Un gest firesc şi ferm în acelaşi timp, care, însă, probabil că nu-i iese oricui. Nimeni n-a îndrăznit să-l roage să continue sau ceva de genul ăsta. În cîteva secunde, regele părăsise sala. Iar în acel moment mi s-au înşiruit în minte figurile tuturor conducătorilor României care i-au urmat.“

Gesturile acestea simple, care apăruseră în mod firesc, spuneau cîte ceva despre personalitatea, prestanța și educația Regelui Mihai. Cei prezenți au văzut pe viu ce înseamnă autoritate autentică. Comunismul a fost o fractură din multe puncte de vedere. Comportamentele noastre s-au deformat și ele odată cu modelele grotești de care am avut parte în fruntea țării, culminînd cu monstruozitatea numită Ceaușescu. De sus în jos, bunul-simț, decența și firescul au fost cotropite de mitocănie, primitivism și falsitate. Regele era ca o punte de legătură către acel trecut mai civilizat. De aceea, poate, în anii ’90, mulți îl priveau cu reținere. Le apărea ca venind dintr-o lume desuetă. De fapt, aceea era lumea corectă și le-au trebuit politicienilor și oamenilor de rînd mulți ani să priceapă acest adevăr, să înțeleagă că ei înșiși erau cei deformați de comunism, pînă la cele mai mici gesturi. Astăzi e chiar de mirare cîți au înțeles lucrul acesta. Regele n-a mai urcat pe tron după 1990, așa cum poate ar fi fost firesc, tocmai pentru că lumea noastră nu mai era una firească (și nici acum nu e). Probabil că nici nu și-a dorit să revină cu orice preț, în condițiile acelea. A făcut însă cu discreție tot ce a putut pentru țară, ținîndu-se departe de mizeria politică. A preferat să întruchipeze o speranță și nu o dezamăgire. Așteptările oamenilor ar fi fost prea mari și imposibil de împlinit de către un singur om, fie el și rege. Iar românii, așa cum pare să le stea în fire, au preferat la rîndul lor să rămînă cu speranța și atît. Au pierdut ocazia concretă să-l cheme și să-l aibă din nou în fruntea țării. Acum mulți se întreabă cum de au ratat un asemenea prilej. După 28 de ani de la căderea comunismului, unii au început chiar să-l perceapă ca pe un adevărat sfînt. Toate răutățile care s au spus despre el, se recunoaște acum, au fost propagandă. Dar o urmă de moștenire a propagandei tot a rămas, mai ales în ce-o privește pe Majestatea Sa (de acum) Margareta (și soțul ei, „veriga slabă“ a familiei, fără sînge albastru). Ba că și-a dorit averea, ba că îl manipula pe tatăl ei, ba că l-a izgonit pe prințul Nicolae, ba una, ba alta, nici nu-mi vine să le pronunț pe toate.

Evident, Margareta nu e ca tatăl ei, e o altă persoană și are o altă istorie. N-a domnit niciodată, n-a avut poza în ma­nual, n-a realizat un act istoric precum cel de la 23 august 1944, n-a apucat să facă atît de mult bine și nici să devină atît de admirată cum era tatăl ei. Dar are educația dată de el și aș observa că și-a făcut din plin datoria care-i revenea în postura pe care o avea. Și de ce să credem că Regele Mihai, cel care acum e socotit un om extraordinar (nemaifiind în viață), s-a înșelat tocmai cînd a lăsat-o pe ea (care trăiește) drept moștenitoare a coroanei? Pare că avem aceeași veche barieră psihologică în a recunoaște meritele sau autoritatea cuiva în viață și nu foarte în vîrstă. Probabil că, mai mult sau mai puțin conștient, funcționează ideea de sorginte republicană: „Ce are ea și n-am eu?“ Dar nu mă pot împiedica să-mi imaginez cum peste vreo alți 28 de ani de bîjbîieli, timp în care Margareta își va fi slujit țara cu perseverență în felul posibil și acceptat de republica noastră, românii vor înțelege că au ratat o altă ocazie. E ca un blestem care ne apasă pe toți. Vorba aceea: Dă-i, Doamne, românului mintea cea de pe urmă!