Regatul meu pentru o parcare
Cu acest titlu mizerabil îl aduc în scenă pe Richard al III-lea, cel care în mijlocul bătăliei nu avea nimic mai bun de făcut decît să spună „regatul meu pentru un cal“ (replica era desigur pregătită încă de-acasă). Și ca să scăpăm rapid și de vestea neplăcută, adică senzațională – da, scheletul ultimului rege medieval al Angliei a fost găsit de arheologi în 2012 sub asfaltul unei parcări din Leicester. Ideea căutării regelui acolo a fost a unui grup de amatori, dovadă că și input-ul nespecialiștilor ne este de trebuință.
Richard a murit în 1485, în ultima bătălie mare dintr-un război civil căruia istoricii îi dau numele jucăuș și parfumat de Războiul celor Două Roze, căci cine poate rezista unei poante, chiar dacă la mijloc e un masacru? Henry VII l-a înmormîntat cu o grabă bine calculată într-o biserică franciscană, Grey Friars, desființată apoi de Henry VIII și demolată.
Scheletul descoperit în parcarea de deasupra bisericii uitate a fost identificat drept Richard printr-o combinație rară de metode ce țin de științele exacte și de cele umaniste. Mai întîi, datarea se potrivește: intervalul oferit de C14 e centrat pe anii domniei lui Richard. Investigațiile de antropologie fizică arată că e vorba de un bărbat de treizeci și ceva de ani cu scolioză severă – toate astea se potrivesc cu sursele scrise. În plus, oasele poartă 11 răni primite imediat înainte sau după moarte (deci fără inițierea unui proces de vindecare), ceea ce corespunde morții lui în bătălia de la Bosworth și sugerează că multe dintre ele sînt cauzate de lovituri de ură și umilire aplicate cadavrului. (Aș adăuga că e ciudat totuși că pe oase nu apar răni vindecate din războaie mai vechi. Arheologia gropilor comune din alte bătălii din același război, ca la Towton, arată frecvența rănilor defensive, de pildă pe antebrațe.) Poziția corpului reflectă într-adevăr o înmormîntare lipsită de orice solemnitate – groapa era prea scurtă și nu s-a găsit nici o urmă de sicriu (cuiele de obicei se păstrează) sau de giulgiu (care de obicei face oasele să fie mai aliniate longitudinal). S-au făcut și analize parazitologice, care arată că regele avea viermișori (alt nume drăgălaș).
Impresia mea e că, în ciuda precauțiilor retorice din rapoartele și monografiile deja publicate, mai toți cercetătorii implicați au crezut că l‑au descoperit pe Richard încă înainte să vină, una cîte una, dovezile. Sigur că ele par să fie convergente, dar să nu uităm cît de uimitor de convergente pot fi dovezile în sprijinul unui rezultat pe care ți-l dorești. Scheletul lui Richard a fost descoperit cu un vîrf de săgeată printre vertebre. S-a făcut săgeții o radiografie, pentru siguranță, dar totul era deja clar: e Richard, ucis în luptă! Mai tîrziu, imagistica de rezoluție mai mare arată că e de fapt un cui, și anume un cui roman, care se întîmpla să fie prin pămîntul gropii (unde erau și cioburi romane, de altfel). Încă ceva: după reconstituirea feței pe baza craniului, s-a spus imediat: e leit Richard! Doar că pînă atunci aceiași oameni denunțau caracterizarea fizică și psihologică răutăcioasă făcută lui Richard, inclusiv de către Shakespeare, drept propagandă a Tudorilor împotriva ultimului Plantagenet.
Poate lucrul cel mai important din toată daravera e că o persoană anume (de care ne desparte mai mult de o jumătate de mileniu) era identificată (și) pe baza analizei de ADN, rezervată pînă atunci unor cazuri mult mai recente, de obicei în criminalistică. Doi descendenți pe linie maternă ai surorii lui Richard au oferit probe de ADN care seamănă bine cu cele extrase din scheletul individului din Grey Friars. (Trebuie să spun că s-a analizat ADN-ul mitocondrial, care n-are nici o legătură cu felul cum arătăm și care provine, practic neschimbat, doar de la mamă; ADN-ul nuclear, la care ne referim, simplu, la o bere între amici, ca adeneu și atît, cuprinde informație genetică recombinată de la ambii părinți.) Neconcordanțele între ADN-ul lui Richard și cel al unor descendenți ai lui de azi pe linie paternă au fost respinse pe motiv că paternitatea nu e niciodată sigură. Lucru care, bănuiesc, n-ar mai fi fost adus în discuție dacă ele confirmau identificarea regelui.
Există azi o mistică a analizelor de ADN despre care unii cred că pot explica singure (și fără bîjbîieli arheologice) marile migrații preistorice. Despre excese de acest tip a scris, într-o excelentă sinteză din 2017, Alexandra Ion de la Universitatea din Cambridge, care a comparat cazul lui Richard cu cazuri din România. Uneori, lucrurile merg bine: în 2005, de pildă, analiza de ADN a scheletelor îngropate în Biserica Sf. Nicolae din Rădăuți a arătat că primele două dinastii moldovenești erau înrudite pe linie maternă: mama lui Petru I și Roman I, Margareta-Muşata, era fiica lui Bogdan I și sora lui Laţcu, ceea ce nu se știa pînă atunci. În 2012, însă, probe de ADN din mormîntul nr. 10 de la Curtea de Argeș, presupus a fi al lui Vladislav Vlaicu sau Radu I, au fost analizate pentru a se confirma sau infirma originea lor cumană. (Se testa așa o veche ipoteză a lui Iorga, cunoscută mai ales datorită lui Neagu Djuvara, conform căreia primii conducători valahi erau de origine cumană.) S‑au comparat aceste date cu cele – puține – cunoscute despre ADN-ul unor indivizi dintr-o comunitate medievală identificată arheologic. Premisa aici a fost că identitatea culturală se suprapune celei genetice, ceea ce e foarte problematic. S-a dovedit în final că domnitorul de la Curtea de Argeș, despre care nu știm exact cine era, nu se trăgea, genetic, din cumani, despre care nu știm exact cine erau. Deliciile cercetării de top.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019.