Redare

9 mai 2017   TÎLC SHOW

Stilul didactic are o tendinţă recunoscută spre conservatorism, provenind din dorinţa justificată de a le transmite elevilor lucruri simple, verificate şi uşor de aplicat, dar şi din comoditatea profesorului care recurge la amintiri din propria experienţă de elev, dacă nu a învăţat (sau i se pare că nu a învăţat) prea multe de atunci. La această inerţie se mai poate adăuga rutina lecţiilor repetate la nesfîrşit (pornind de la manuale neschimbate timp de decenii). Inovaţia e de multe ori formală, manifestîndu-se într-un jargon profesional de ultimă oră, vehiculat mai ales în documentele oficiale ale breslei. În dialogul cu elevii şi în modelele de interpretare care li se oferă acestora persistă destule vechi clişee, în ciuda criticilor care li s-au adus între timp.

Sînt decenii de cînd critici, teoreticieni şi profesori de literatură recomandă evitarea verbului a reda în comentarea textelor literare. Frecvenţa cuvîntului e uşor de explicat: a reda e unul dintre acele verbe prin care se poate stabili o legătură între idei (o clasă semantică mai largă, incluzînd şi verbele copulative din gramatică). Echivalentele „mai elegante“ ale verbelor cu sens foarte general a fi, a avea şi a face alcătuiesc o serie de care tindem cu toţii să abuzăm în efortul de a redacta în registrul cultivat: a consta, a reprezenta, a conţine, a realiza, a crea etc. A reda e un fel de a face care are ca subiect un autor sau textul său literar, iar ca obiect – lumea imaginară, emoţiile produse etc. Defectul principal al termenului e că transmite inevitabil o viziune a literaturii ca pură reflectare, orientată către reproducerea realului şi punînd în umbră creaţia, imaginarul şi subiectivitatea. Forma transparentă a cuvîntului – format cu prefixul re- de la verbul de bază a da – induce vechea idee a „copiei după natură“. E motivul pentru care termenul a fost criticat, recomandîndu-se înlocuirea sa prin verbe la fel de generale, în care însă apar în prim-plan subiectivitatea şi/sau comunicarea: a crea, a construi, a exprima, a transmite etc.

A reda rezistă totuşi, cel puţin în comentariile literare şi în alte auxiliare didactice distribuite anonim prin Internet: „autorul redă frământările personajului cauzate de întîrzierea peste obicei a soţului“ (preferatele.com); „autorul redă o serie de imagini de epocă“ (referat.clopotel.ro). Într-o sinteză în care se oferă scheme şi formule de interpretare bune pentru orice situaţie, a reda, redat şi redare apar la tot pasul: „Eul liric se oglindeşte şi în sentimentele variate redate de aceste poezii“, „enumeraţiile contribuie la redarea atmosferei, la diversificarea aspectelor prezentate“; „figurile de stil nuanţează aspectele redate“; „textul redă prin mijloace descriptive aspecte ale unui minunat tablou din natură, surprinsă într-un moment de graţie, într-o zi / seară / noapte de vară / toamnă / iarnă / primăvară“. În indicaţiile de lucru, constatăm că şi elevul are obligaţia să redea: „fiecare sentiment va fi redat cu citate din text“.

În DEX verbul a reda este înregistrat cu sensul său primar, previzibil – „a da din nou cuiva un lucru, o situație etc.; a restitui“ –, dar şi cu cel special, figurat: „a descrie, a exprima ceva prin viu grai, prin scris sau prin diverse mijloace artistice; a reproduce“. Cu acest înţeles – care nu e şi al modelului francez (redonner) după care se consideră că verbul românesc ar fi fost calchiat – a reda a fost folosit în critica literară mai veche, în primul rînd de G. Ibrăileanu, corespunzînd viziunii realiste a acestuia despre mimesis în creaţia literară. Într-un studiu despre Al. Brătescu-Voineşti se găsesc mai multe formulări caracteristice cuprinzînd verbul a reda: „autorul redă numai acele şi numai atîtea vorbe ale lui Pană cîte sînt necesare“; „pentru a reda exact starea sufletească în care l-a adus pe acest om afacerea neaşteptată“ etc. De altfel, primul citat cu care este ilustrat acest sens în dicţionarul academic (Dicţionarul limbii române, DLR, Litera R, 1975) este tot din Ibrăileanu: „Sarcina romancierului este grea, căci el trebuie să redeie viaţa cu adevăr şi cu poezie“. Clişeele au adesea surse perfect onorabile; la Ibrăileanu, a reda e motivat de o viziune şi se asociază unor interpretări subtile. Nu tot aşa vor sta lucrurile în continuare. Verbul a fost intens folosit în perioada proletcultistă, reflectînd o viziune simplistă a „realismului socialist“, ceea ce a contribuit la devalorizarea sa în critica literară, dar nu a împiedicat perpetuarea sa în mediul şcolar (căci prefeţele vremii au fost şi sînt citite şi copiate chiar după schimbarea contextului ideologic). Citatele din DLR sînt semnificative: „Poeții au reușit să redea sentimentele cele mai scumpe poporului, izvoarele adînci ale dîrzeniei şi hotărîrii sale“ (Mihai Beniuc); „Măiestria literară înseamnă arta de a reda marele adevăr al vieţii, esenţialul, în imagini artistice“ (Lupta de clasă, 1953).

În comentariile şcolăreşti şi în alte redactări stîngace, a reda a devenit un substitut universal, un cuvînt generic, despre care unii par să creadă că poate fi plasat în orice construcţie (de exemplu, în loc de a conferi, a atribui, a arăta, a explica etc.): „Care sînt mijloacele prin care autorul redă basmului o notă comică?“ (brainly.ro); „Autorul redă succint ce este spaţiul Schengen“ (ziare.com). 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).

Mai multe