Recuperări postcomuniste

22 octombrie 2009   TÎLC SHOW

Chiar în timp ce scriu aceste rînduri, un vecin dintr-un apartament de deasupra îşi găureşte pereţii. În ultimii 20 de ani aproape că m-am obişnuit cu acest zgomot, tot aşa cum m-am obişnuit şi cu talk-show-urile. În plus, sînt absolut convins că majoritatea pereţilor blocurilor din România, mai vechi sau mai noi, trebuie găuriţi. Lăsînd la o parte pura bucurie bărbătească de a folosi maşina de găurit, la asemenea imobile cred că e totuşi mare nevoie de reparaţii sau de amenajări interioare. Iar românul n-are astîmpăr şi s-a învăţat să fie inventiv: un diblu pentru un tablou colo, o gaură pentru a monta o policioară cu bibelouri dincolo, o plasmă de agăţat în perete, o galerie, o aplică, o oglindă. Oricînd se găsesc lucruri de agăţat şi totdeauna mai există un colţişor liber în care să fie plasate. Indiferent de ora sau de dispoziţia în care m-a prins declanşarea familiarului sunet, n-am bătut niciodată în ţeavă, n-am recurs la nici un fel de asemenea atenţionări. Asta pentru că de fiecare dată cînd îl auzeam, mă gîndeam cu o bucurie secretă la propriul meu Black&Decker. Şi niciodată n-am întîrziat prea mult cu represaliile. Abia cînd bormaşina mi s-a stricat, din motive de beton prea dur, am avut motiv să fiu supărat cu adevărat. Instrumentul acesta e acum cît se poate de popular, se găseşte pe toate drumurile şi poate fi folosit de orice proprietar de apartament, fără nici un fel de instruire. Vechea metodă a cuielor bătute cu ciocanul nu mai ţine (aud că americanii nici nu mai folosesc ciocanul manual, au inventat un dispozitiv de bătut automat), iar sistemul de împuşcat în perete presupune un specialist cu respectiva unealtă. În plus, una era simpla găurire şi alta e cea prin învîrtire. Acum, cu bormaşina, nu mai depinzi de nimeni, şi nici nu mai rişti să-ţi dai peste degete, iar burghie (şpirale " cum zic "meşterii") sau dibluri de toate lungimile şi grosimile se găsesc la orice colţ de stradă. Toţi adulţii care timp de decenii au fost frustraţi de asemenea operaţiuni, din lipsa instrumentelor, sînt acum liberi şi independenţi să îşi folosească asupra pereţilor întreaga gamă de ustensile şi dexterităţi personale. Se vede şi că, parcă în ton cu nevoia generală de a da găuri, au evoluat şi instrumentele. Cele cu rotopercutor le-au depăşit pe cele care doar învîrteau burghiul, iar apoi cele cu un singur mîner (ca de pistol) au ajuns pe cale de dispariţie, înlocuite fiind de altele mai puternice, cu două mînere (ca la pistolul mitralieră) sau chiar cu dispozitiv de sprijinit în umăr, cu ulei şi mandrină automată. Acestea din urmă îţi oferă avantajul că nu mai pierzi periodic cheia de mandrină şi că poţi da găurile cu mai mult spor, chiar şi în beton. Iar satisfacţia găuritului cu două mîini şi chiar cu pusul umărului e incomparabilă, se pare, cu cea în care nu poţi folosi decît o mînă. Acum cîţiva ani, la o simandicoasă conferinţă, într-un sediu al Ministerului de Finanţe, mari economişti şi jurnalişti vorbeau despre evoluţia leului şi a relaţiilor cu FMI (nu cele de acum). Cînd discuţiile erau mai în toi, a început şi respectivul zgomot naţional. Ministrul de atunci, Mihai Tănăsescu, a trimis un consilier să vadă "cine tot driluieşte tocmai acum?". Consilierul a ieşit să pună lucrurile la punct. În cinci minute zgomotul a încetat şi lumea a răsuflat uşurată. După alte cinci minute însă, hîrîitul a reînceput. Programul de găurit al meşterilor s-a dovedit a fi mai presus decît programul conferinţei şi chiar decît autoritatea unui ministru de Finanţe. Mai de curînd am asistat la acelaşi fenomen chiar la o ceremonie funerară. Acolo, zgomotul bormaşinii risca să perturbe întreaga adunare. Vorbitorii erau bruiaţi în mod penibil, dar nimeni nu i-a putut convinge pe muncitorii din încăperea de alături să înceteze. Pare mai uşor să întrerupi o înmormîntare decît să opreşti un om să găurească un perete.

Mai multe