Realitatea „în ghicitură”

…încep așadar pe ocolite, cu o mărturisire: săptămîna trecută, la un documentar făcut de Deutsche Welle despre delfinii prinși din greșeală în plasele pescarilor, am văzut pe-o plajă un delfin mort. Am ghicit că era un delfin și am ghicit că era mort. Am ghicit pentru că era blurat, cum se zice acum. Asta cu bluratul, recunosc, m-a șocat mai tare decît sărmanul delfin mort. Cînd eram și gazetar, nu dădeam niciodată numele celor care, fără de vreo vină, se aflaseră în situații penibile, umilitoare sau care le puteau afecta în orice fel imaginea publică. Dreptul la protejarea identității devine cu atît mai important cînd vine vorba despre copii. Am înțeles că-n multe cazuri chipurile victimelor de orice fel trebuie „acoperite” într-o formă sau alta pentru a le respecta dreptul la anonimitate. E un gest firesc, aproape reflex. 

Spune-se că atît un Socrate, cît și un Cezar și-au acoperit fața înainte de-a muri „în public”. Avem poze de la spînzurarea conspiratorilor la asasinarea lui Lincoln. Știm că Mary Surratt, singura femeie executată, a fost ferită cu o umbrelă de soarele prea arzător pînă la spînzurătoare și tuturor li s-a pus, după obicei, un sac pe cap, înaintea momentului final. Alte vremuri, altă atitudine față de moarte. Alt respect. Nu toată lumea are această „oportunitate”.  „Iluminată” fiind, Revoluția Franceză nu avea sfieli din astea, de modă veche, cum încă mai aveau americanii. Capetele ghilotinaților – dar numai ale celor importanți, că nu era timp pentru toți – erau arătate mulțimii încîntate, înainte de-a fi aruncate în coș. Așa știm, bunăoară, că un cap fără trup are conștiință încă măcar 30 de secunde. A demonstrat-o „experimentul Lavoisier”, faimosul chimist care, știind ce-l așteaptă, a rugat un prieten să numere de cîte ori mai clipește cînd e arătat mulțimii.  Mai spre zilele noastre, filmul cu execuția Mareșalului Antonescu se poate vedea și acum pe YouTube, iar execuția soților Ceaușescu sau a lui Saddam Hussein, cu prim-planuri cu tot, le-am văzut, unii dintre noi, doar cîteva ore mai tîrziu. Nimic blurat, totul „pe față”.

Nu vă grăbiți să aruncați piatra! Vă mai amintiți, nădăjduiesc din tot sufletul, tulburătoarea scenă, difuzată acum cîteva luni, a soldatului ucrainean executat de ruși. Fața soldatului cu pricina a făcut înconjurul mass-media. În clar. Imaginea a fost, însă, blurată pe ici, pe colo, și anume prin punctele considerate esențiale: a fost blurată țigara pe care pînă și rușii i-au îngăduit-o înainte de a-l ciurui în groapa săpată cu mîna lui și înainte ca el să strige „Slavă Ucrainei!”. Țigara! Nu fumul, nu omul, nu execuția, ci țigara! Nu mă-nțelegeți greșit: omul cu pricina a fost un erou care, în fața morții, s-a comportat exemplar. Într-un fel, ar fi fost o jignire a memoriei lui dacă i s-ar fi „anonimizat” chipul. Avem nevoie de asemenea exemple. Dar țigara? Dar delfinul? Ce urmează? Blurăm peștii prinși la pescuit? Crapii? Păstrăvii? Că de animalele mici nici nu mai îndrăznesc să pomenesc. Unde ne oprim?

Spune-mi ce blurezi ca să-ți spun ce fel de societate ești. Ce alegi să respecți și ce nu. Și pînă unde. Pentru că excese există de ambele părți. Pentru că tot am pomenit de americani, n-am înțeles nici pînă în ziua de astăzi obligația legală de-a ține, în public, alcoolul în pungă. Care e logica? Se spune că asta i-ar proteja pe copii, evitînd să le dai exemple negative. Serios? A văzut vreun copil pe altcineva bînd apă minerală sau Coca-Cola dintr-o pungă de hîrtie? Legea miroase a ipocrizie. Există o diferența între a-i ține lui Mary Surratt umbreluța de soare pe drumul spre spînzurătoare și a dezinfecta, pînă-n ziua de astăzi, mîna celor care urmează să primească injecția letală. După cum, sarcastic, comenta G.K. Chesterton: „Oricît am putea discuta despre nevoia torturării copiilor inocenți – și există, fără doar și poate, argumente de ambele părți –, putem cu toții cădea de acord c-ar trebui făcut cu instrumente sterile”.

Să lăsăm, însă, sarcasmele la o parte. Ce presupune blurarea? O încețoșare, o încercare stîngace de-a pretinde că-ncerci a-ți feri fie subiecții, fie publicul de ceva ce, într-un fel sau altul, i-ar putea răni. Ceva ce-ar face mai mult rău decît bine. În realitate, nu vrei să-i protejezi cu adevărat, altminteri n-ai mai arăta nimic. Haideți să nu ne mai prefacem! Haideți să nu ne mai blurăm singuri. Vrei mai degrabă să le stîrnești, să le ațîți curiozitatea, interesul. Vrei să pui paie pe focul atenției. Și noi, publicul, vrem asta. Vrem să fim tachinați cu blurări. Știm ce e în punga de hîrtie văzută pe stradă. Știm ce e cu delfinul de pe plajă. Știm ce face omul care duce mîna la gură și suflă fum neblurat. Că nu-i ies aburi din gură. Nu știm ce fel de bere sau whiskey ține omul în pungă, nu știm „cine” e delfinul și nu știm ce marcă fumează omul înainte de a fi executat. Sîntem feriți de detaliile astea, chipurile (sic!), stînjenitoare. Dar știm despre ce e vorba. Să nu ne furăm singuri căciula, ba să ne mai simțim și bine c-am avea naturelul simțitor.

În ziua de astăzi, o bună parte din realitate ni se prezintă blurată. În ghicitură, cum zice Apostolul Pavel în 1 Corinteni 13. C-o diferență uriașă. Una literalmente ca de la cer la pămînt. Pentru că Sfîntul Pavel se uita în sus cînd spunea că „acum vedem în ghicitură, iar atunci, față către față”. Noi, acum, ne uităm în jos pentru a vedea în ghicitură ceea ce altminteri îți sare în ochi și-ncepem să uităm, treptat, ce mai înseamnă vederea „față către față”. „Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin”, zice Apostolul. Noi, acum, cunoaștem realitatea mundană pe deplin, dar pretindem s-o vedem doar în parte. Fără măcar a ne da seama, începem acum să-l uităm pe „atunci”. 

Hamlet se vaită că timpul și-a ieșit din țîțîni, că „the time is out of joint”. Alte timpuri. Acum și-a ieșit din țîțîni (și) realitatea. Ea ne este prezentată „în ghicitură”, pentru că transcendența nu ne mai spune nimic. Blurăm țigara, dar filmăm moartea fără filtre, de parcă moartea n-ar mai avea nimic de ascuns. Doar țigara. Doar josul. De parcă „josul” ar trebui ghicit. De parcă piatra ar trebui învățată legea gravitației pentru a ști că trebuie să cadă. 

Să nu deznădăjduim, însă. Știu că numărul 13 e considerat unul cu ghinion, dar să nu uităm că citatele de mai sus se încheie cu 13:13: „Şi acum rămîn acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea”.

Dragostea nu poate fi blurată.

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).