Răutăcisme

Neînregistrat (încă) de dicţionare, dar cît se poate de transparent, termenul răutăcism e foarte des folosit (mai ales la plural) în stilul colocvial al publicisticii şi al comunicării prin Internet, probabil şi în conversaţia cotidiană. Unele surse îl atribuie unui cunoscut fotbalist; nu e nici o dovadă că acesta ar fi fost creatorul termenului, dar e posibil să fi contribuit la răspîndirea sa.

Dincolo de impresia oarecum negativă pe care o produce asupra multor vorbitori, reticenţi la inovaţiile lexicale popular-colocviale (forma răutăcisme, ca şi aroganţe, concretizează abstracţii şi e asociată unui registru semicult), noul termen e destul de interesant şi apariţia sa nu e lipsită de justificări. Aparent, răutăcism ar dubla inutil termenul răutate, cu sensul „afirmaţie răutăcioasă“ („a spune răutăţi despre cineva“). De fapt, e o încercare de specializare, desprinzînd din mulţimea de sensuri şi contexte ale răutăţii cazul actelor concretizate, mai ales al celor enunţiative. Sufixul -ism are în acest caz o valoare similară cu cea din truism, sofism, miticism etc.

Cele mai multe exemple actuale se referă la comportamentul verbal: „Mihai Stoica nu renunţă la «răutăcisme»: Noi jucăm în Europa, alţii se uită la televizor“ (Evenimentul zilei, 29.08.2011); „Răutăcism: Melodiile lui Adele, bune (şi) ca somnifere“ (a1.ro, 28.11. 2012); „Despre sistemul electoral: sondaj, răutăcisme, soluţii, pesimism“ (lacoltustrazii.ro). Termenul apare des în publicistica sportivă şi culturală: „La Zurich, fără răutăcisme“ (blogsport.gsp.ro, 13.01. 2012; un cititor supărat comentează: „Ce frumoasă ar fi limba română fără «răutăcisme»“); „Căldură şi răutăcisme“ (Suplimentul de cultură, noiembrie 2007). Desigur, sînt şi contexte în care răutăcism desemnează actul răutăcios non-verbal: sub titlul „«Răutăcisme» între vecini“, sînt descrise şicane fizice: „vecinul său (...) a intrat cu autoturismul în cultura lui de orzoaică şi lucernă, distrugînd-o parţial“ (Mesagerul de Covasna, 17.07.2012).

E limpede că termenul s-a format de la răutăcios, adjectivul a cărui ambiguitate nu e foarte bine descrisă de dicţionarele noastre (nu foarte sensibile la evaluarea afectivă pe care o transmit cuvintele). În DEX, sînt juxtapuse două înţelesuri destul de diferite ale lui răutăcios: „plin de răutate“ şi „care, fără să aibă un fond rău, este înclinat să jignească, să facă mici răutăţi“. Evident, prima explicaţie („plin de răutate“) cuprinde o judecată negativă foarte aspră, în vreme ce „fără să aibă un fond rău“ constituie o justificare purtătoare de simpatie. Răutăcismele, legate mai ales de „înclinaţia de a jigni“, sînt produsele unei nu foarte grave atitudini răutăcioase, fiind echivalente cu micile răutăţi.

Aşadar, faţă de răutate – cuvînt cu prea multe sensuri, predominant negative – răutăcism aduce o nuanţă de concretizare simpatică; terenul nu era totuşi gol: noul termen corespunde, în mare măsură, maliţiei şi maliţiozităţii. Pentru ambele, DEX recurge la eticheta „livresc“ – şi, într-adevăr, folosirea lor în comentariile sportive nu e tocmai intensă. În plus, aşa cum observam cu ceva timp în urmă, maliţios a suferit, sub influenţa englezei, o transformare teribilă: de la sensul predominant pozitiv preluat în trecut din franceză („ironic, caustic“) s-a trecut la o judecată negativă clară şi la sinonimia cu dăunător, nociv: „programe maliţioase“, „atac maliţios“ etc.

E interesant de descoperit că în dicţionarul academic latinizant al lui Massim şi Laurian (Dicţionarul limbii române, 1876) erau incluse mai multe cuvinte care acopereau nuanţe şi forme ale atitudinii mai curînd critice decît ostile: răutăcios (şi în forma răutăţios, cu grafia reutatiosu) era însoţit de răutăţíe (reutatia) – „dispoziţiune la răutate, deşi nu are ceva grav, ci vine mai mult din vivacitate şi nebunie“ – şi de răutăţiune sau răutăciune (reutatione, reutacione), „cu sens mai energic“, ilustrat prin citate edificatoare: „răutăciunea de muiere rea supără cu mult mai rău decît răutăţia de copil“. Formele nu s-au păstrat şi nu s-au impus, dar nevoia de a numi într-un fel transparent „micile răutăţi“ pare să fi rămas actuală.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).