Răul din interior
Obișnuiam să mă amuz și eu de fiecare dată cînd auzeam vreun locuitor al unui mic oraș din Bărăganul nostru de sud povestind cum nu vor ungurii să-ți dea pîine (sau mici, după caz) dacă ceri în românește. Și că, în general, Pișta vrea să ne ia Ardealul. Acest „ne ia“ – colectiv și fără îndoială patriotic – devenea cu atît mai caraghios cu cît locuitorul meu din Bărăganul de sud nu văzuse în viața lui un ungur, necum să fi mers vreodată în temuta ungurime.
Adevărat, ca minoritar cotropitor, nici eu nu mă simțeam teribil de confortabil după toate consemnările istorice ale tătarilor mercenari năimiți care pîrjoleau totul în cale de nu lăsau piatră pe piatră, dar istoria recentă care ne arată domoliți și încă fără de patrie, plus convingerea că nici unul dintre ai mei n-ar refuza să servească cu o pîine un cinstit frate român, mă făcea să mă simt destul de confortabil în situația dată.
Așa că, dincolo de analizabila frică de străin, altceva mă fascinează și-mi dă mult de gîndit în ultimii ani. E paradoxalul rău din interior. E femeia care rîde de femeia la volan, blonda care spune bancuri obosite cu blonde, femeia care le urăște pe cele care au îndrăznit să spună metoo pentru că sigur alea sînt niște desfrînate, imigrantul care urăște imigrantul, românul care se plînge că s-a umplut Germania de negri.
Sigur, nu mă gîndesc la cazurile în care găsesc o bucurie absolută precum în prezența unui stand up comedian iranian care face o antropologie socială devastator de hilară despre confrații lui iranieni. Și nici la Philip Roth (Dumnezeu să-l ierte între timp) sau la verișorul lui mai hip, Jonathan Safran Foer, care taie cu niște cuțite fine în ceea ce ei văd a fi carnea alunecoasă a evreității.
E vorba de acest paradox în fața căruia rămîi cu gura căscată. Așa cum rămîi în fața cuiva care a plecat din România și s-a așezat la Londra și care susține vehement un Brexit. Căruia îi pute că sînt pline străzile de pakistanezi și de persoane dubioase înfășurate din cap pînă-n picioare. Sau care rîde de moare că echipa națională a Franței e plină de „colorați“. „Ia uite bă, ce franceji sînt ăștia“, îl poți auzi, în mîndria lui preaplină de alb, pe care puțin îl interesează că păcatele unor imperii îi fac, de generații, pe „colorații“ ăia la fel de francezi ca francezii.
Uimirea și fascinația mea neabătută în fața acestor cazuri au fost cumva realimentate zilele trecute cînd am citit o recenzie a unei cărți scrise în anii ’30, apărută recent în Statele Unite. E o carte care a stat nepublicată pînă acum, a Zorei Neale Hurston, o scriitoare și antropoloagă de culoare, moartă prin anii ’60, în uitare și sărăcie. Baracoon îi spune cărții care documentează, printr-o serie de interviuri, viața ultimului sclav cunoscut, adus înlănțuit în America cu ultimul cargo uman, peste Atlantic, pe la 1860. E povestea lui Cudjo Lewis care avea 90 de ani în momentul în care scriitoarea a stat de vorbă cu el, în jurul anilor ’30, cum ziceam.
N-o să vă plictisesc cu amănunte (cartea, istoria scrierii ei, autoarea, circumstanțele sînt absolut impresionante), dar o să vă spun cum se vede și aici că în cazul odios, dureros și încă nevindecat al sclaviei, istoria e infinit complicată și că o parte din durere a fost alimentată și de confrații africani înșiși. Ultimul sclav cunoscut, Cudjo Lewis, a fost vîndut albilor, în Africa, de căpetenia unui trib rival. N-a fost vînat prin junglă, n-a fost momit cu mărgele roșii și eșarfe colorate, a fost vîndut de ai lui. Sigur, nu uităm nuanța importantă că nu se putea vorbi de un popor, o nație, erau triburi și regate separate, aflate în conflict, dar orișicît. Iar copiii lui născuți în America au fost marginalizați de copiii celorlați africani care se simțeau superiori că nu erau născuți direct din sclavi. Erau, vezi bine, la a doua, a treia generație.
Nimic nu e mai devastator ca răul din interior. Ăla pe care ți-l fac fix ai tăi. Și, de aici, mai departe, probabil că nimic nu e mai devastator decît răul pe care ți-l faci tu însuți. Pentru că știi cel mai bine unde să lovești, nu?
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.