Răul cel mai mare

27 februarie 2018   TÎLC SHOW

Nu cred că mai e un secret pentru nimeni că mulți oameni din România de azi trăiesc cu sentimentul împovărător că peste țara lor s au abătut în ultimul an o mulțime de rele și că lucrurile par să continue aidoma.

M-am întrebat de mai multe ori, urmărind sarabanda evenimentelor care, pentru mine și pentru alții, însemnau încă o veste proastă pe răboj, care e de fapt răul cel mai mare în tot ce se întîmplă: haosul politic cu trei guverne într-un singur an, atacul concertat și tenace împotriva Justiției, harababura fiscală, abandonarea investițiilor în favoarea creșterii pensiilor și salariilor, confiscarea nonșalantă a instituțiilor publice, aroganța și nesinceritatea conducătorilor, ignorarea cinică a reacțiilor publice față de inițiativele lor, deteriorarea imaginii României în arena internațională, riscurile la care țara e expusă printr-o tot mai apăsată sfidare a Uniunii Europene și a Statelor Unite ale Americii, afilierea politicilor noastre publice la modelul în expansiune al Rusiei, Turciei, Ungariei sau Poloniei?

Un politolog lucid, cu simpatii democratice și cu un orizont deschis de înțelegere a frămîntărilor epocii noastre, ar pune cu siguranță pe primul loc repoziționarea României în context internațional și regional. Un imagolog ar fi preocupat, probabil, de percepția declinantă a României în afara granițelor și – de ce nu? – în interiorul lor. Un activist civic ar fi poate indignat întîi de toate de reacția obtuză a autorităților la semnalele venite din partea „străzii“. Un moralist s-ar decide poate să pună pe primul loc atitudinea guvernanților față de cei guvernați. Un instituționalist se va arăta îngrijorat de deturnarea și destructurarea organismelor reglatoare ale interacțiunilor sociale, un economist de politicile economice hazardate, un antreprenor de „revoluția fiscală“, un magistrat de pierderea autonomiei Justiției, un analist preocupat de politica internă de performanța destituirii a două guverne de către înșiși cei care le-au numit în numai un an de zile ș.a.m.d.

Greu să alegi dintr-o ofertă atît de generoasă. 2017 a fost un soi de Black Friday non-stop al calamităților, iar 2018 nu pare deloc să închidă prăvălia pentru inventar.

E greu să te decizi și cînd nu aparții nici uneia dintre categoriile de persoane direct implicate și, totuși, indirect, ești legat de fiecare dintre ele.

Dacă politicienii din coaliția de guvernare ar fi avut un minimum de cultură politică, ar fi știut că scopul principal al democrației – definită de Winston Churchill, într-o butadă celebră, drept cel mai rău sistem politic, cu excepția tuturor celorlalte – nu este bunăstarea, ci pacea socială: posibilitatea coabitării unor modele de viață, a unor atitudini și interese divergente, uneori chiar antagonice.

Nu o dată însă idealul realizării acestui echilibru, adesea precar, a fost sacrificat în România postdecembristă, cînd recent instalata conducere FSN se simțea în impas. Arma cea mai la îndemînă pentru un lider politic în astfel de cazuri este învrăjbirea unor grupuri împotriva altora, pentru a-și consolida dominația. Ion Iliescu i-a declarat pe manifestanții din Piața Universității „golani“ și „legionari“ și a chemat apoi minerii să curețe locul de rebeli și să planteze panseluțe peste petele de sînge. Rețeta nu e originală, nici măcar nouă. Nou, la scară istorică, e doar faptul că ea a fost exclusă categoric din arsenalul mijloacelor de guvernare admisibile în statele democratice. Și asta nu numai pentru că încalcă flagrant și abominabil principiile statului de drept, ci pentru că anulează însăși rațiunea de a fi a democrației.

Mai e un lucru ce nu trebuie uitat: minerii au venit pentru că au fost dispuși să dea curs chemării, tot așa cum s-au raliat ei muncitorii de la IMGB și muncitoarele de la APACA.

2017 nu a adus cu sine noi vărsări de sînge între conaționali. Slavă Domnului, avem acum pîrghii statale pentru a evita astfel de dezastre. A adus însă o noutate radicală în jocul politic: antagonizarea grupurilor de populație cu opțiuni divergente a devenit, din colac de salvare, doctrină. A reinstaurat, practic, doctrina „luptei de clasă“ cu mijloacele soft ale statului modern.

Ăsta mi se pare mie răul suprem din tot ce s-a întîmplat: jurămîntul de la Herculane, în care membrii conducerii PSD s-au legat să lupte pînă la ultimul împotriva dușmanului invizibil, botezat „statul paralel“.

Recentul rechizitoriu formulat de către ministrul Justiției la adresa DNA a demonstrat, o dată în plus, că șansele de a mai găsi vreun reper consensual, vreun arbitru între cele două „tabere“ ce scot la suprafață, într-o poziționare tot mai tensionată, clivajele enorme din societatea românească, devine tot mai improbabilă. Domnia-sa a ținut să ne asigure, în repetate rînduri, că numai cu legea în brațe vom putea rezolva corect problemele Justiției. Or, în prelegerea televizată la care am asistat, pare să fi uitat complet de promisiunile făcute. Pînă și studenții săi de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași și-au exprimat public nedumerirea – fiind prompt taxați, cu sfîntă indignare, de dl avocat Pavelescu drept agenți ai statului paralel.

Pe 21 decembrie 1989, cînd marea neliniște era dacă și muncitorii se vor ralia protestelor împotriva lui Ceaușescu, cineva mi-a spus: „N-or s-o facă. Ei au un pact cu regimul comunist: «Voi vă faceți că munciți, iar noi ne facem că vă plătim»“. Din fericire, nu a avut dreptate.

Un pact similar pare să fie coloana vertebrală a ideologiei PSD: „Dați-ne dreptul de a conduce discreționar România, iar noi o să vă dăm bunăstare“.

Lumea occidentală crede că o atare ecuație este contradictorie și, drept urmare, irealizabilă. Lumea orientală arată că, în anumite situații, ea se dovedește sustenabilă. Pentru mine și, cu siguranță, pentru mulți alții, e pur și simplu un pact inadmisibil – ceea ce mă situează ca azilant politic al statului paralel: un trădător, un chiabur, un culac, ziceți-mi cum doriți. 

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.

Mai multe