Răstignirea unui necunoscut
Nu știu dacă întrebarea cum au fost prinse picioarele lui Isus pe cruce e din aceeași categorie cu întrebarea cîți îngeri pot dansa pe un vîrf de ac. Majoritatea scenelor de răstignire din arta paleocreștină nu arată picioarele prinse cu nici un fel de piroane, iar poziția acestora are oarece variație. În secolul al XIII-lea deja se răspîndește, plecînd de la anluminurile produse în abațiile din zona pariziană, o schemă iconografică a picioarelor suprapuse, prinse cu un singur piron, o schemă fără suport istoric, dar cu virtuți teologice, dat fiind că reia grafia crucii. Deși răstignirea e bine atestată de sursele scrise în lumea mediteraneană antică (6000 de sclavi răstigniți după răscoala lui Spartacus, 2000 de evrei, după răscoala de după moartea lui Irod cel mare etc.), cunoaștem incredibil de puțin despre realitatea ei arheologică. Mai precis, abia în 1968 s-a descoperit o dovadă concretă legată de pedeapsa cu moartea pe cruce. E vorba de osemintele dintr-un cimitir iudaic aflat la 15 km de Ierusalimul vechi, aparținînd unui bărbat de pînă în 30 de ani, identificat de inscripție ca Yehohanan și mort în secolul I d.Hr. În osul călcîiului drept al acestui bărbat se afla un piron de fier, traversîndu-l dintr-o parte într-alta. Pironul, de 17-18 cm, fusese bătut dinspre partea dreaptă a corpului (lateral spre medial), trecînd mai întîi printr-o scîndurică de salcîm, menită să facă eliberarea imposibilă (resturi de lemn prezente). Apoi străpunsese calcaneumul drept, în care se găsea înțepenit la momentul descoperirii, și în continuare pe cel stîng, spărgîndu-l, drept pentru care acesta nu mai adera la el. În fine, pironul intrase într-un trunchi de măslin (resturi prezente), lovind poate un nod, pentru că vîrful se îndoise. Probabil cînd familia condamnatului depusese corpul în mormînt, pironul cu vîrful îndoit fusese lăsat mai degrabă la locul lui, decît să fie extras mutilînd și mai mult trupul. Oasele antebrațului drept prezentau vătămările care ar fi survenit dacă un piron ar fi fost înfipt printre ele lîngă încheietură (așadar, printre capetele distale ale radiusului și cubitusului). Oasele picioarelor erau fracturate (așa-numitul crurifragium, pentru a grăbi decesul răstignitului), iar unul dintre oasele gleznei drepte (talusul) fusese secționat după moarte, evident, cînd corpul fusese desprins de pe cruce. Analiza a fost publicată în 1970 de Nicu Haas, un antropolog de origine română de la Universitatea Ebraică din Ierusalim, care a lucrat și pe scheletele de la Masada. Evaluarea a fost făcută, e drept, foarte în pripă, din cauza presiunilor autorităților religioase locale de a reîngropa urgent resturile omenești. Haas a reușit cel puțin, după evaluare, să facă fotografii, radiografii și mulaje ale oaselor. În 1985, cum se întîmplă cu toate descoperirile legate de arheologia biblică, a urmat o reevaluare a descoperirii. În primul rînd, lungimea pironului a fost reevaluată ca fiind 11,5 cm. Din articolele în cauză și fotografiile lor (fără scară, din păcate), nu înțeleg exact cum vine asta, să reevaluezi o lungime de la 17-18 cm la 11,5 cm. E comună însă povestea descoperirilor cu mare încărcătură religioasă (chiar indirectă, ca în cazul nostru), acoperite repede într-un văl de controverse, unele artificial confecționate. În al doilea rînd, deși a fost confirmată moartea prin răstignire, au fost respinse toate celelalte indicii referitoare la ea propuse de Haas, în afară de, evident, prezența efectivă a pironului în călcîi. În consecință, însăși reconstituirea poziției pe cruce a fost schimbată. La Haas, brațele sînt întinse în lateral, prinse cu piroane bătute în antebrațe, lîngă încheieturi, iar picioarele sînt flexate, cu genunchii fie de aceeași parte, fie de o parte și de alta a stîlpului crucii. Varianta din urmă e de luat în seamă, dat fiind că inscripția îl numește pe acest crucificat drept cel „atîrnat cu genunchii depărtați“. În reconstituirea din 1985, fiecare călcîi e țintuit pe partea lui a stîlpului, picioarele fiind întinse drept, iar brațele legate de cruce. Nu aflăm, așadar, ceva prea precis. Se știe, de altfel, din sursele literare, că răstignirea se putea face în variate poziții. E cert doar că, în orice caz, acest bărbat anume nu a fost răstignit cu labele picioarelor țintuite de cruce cu pironul trecînd printre tarsiene sau metatarsiene. Totuși, așa îl vedem cel mai adesea pe Isus în icoane sau în pictura laică, fie că labele picioarele sînt țintuite separat, fie, mai frecvent, suprapuse frontal și străpunse de un singur piron, ca la Grünewald, Rafael, Cranach cel Bătrîn, Tintoretto etc.
Faptul că nu există mai multe asemenea descoperiri de morți prin răstignire se poate datora folosirii mult mai frecvente a frînghiilor în loc de piroane pentru a menține corpul în poziție. În plus, diverse surse antice fac aluzie la existența unui trafic ilicit și macabru cu piroane folosite în răstigniri, presupuse a avea calități medicale/magice. Am dat odată, căutînd cu totul altceva în excelenta bibliotecă de studii clasice a Universității din Cincinnati, peste un articol care mi-a dat o nouă idee despre ce înseamnă o abordare empirică. Autorul, un profesor austriac, legase studenți la medicină în poziții asemănătoare crucificării – cu acordul lor, presupun –, pentru a stabili în mod experimental care anume ar fi cauza morții pe cruce. Din monitorizarea pe o scurtă perioadă, a dedus că aceasta ar fi asfixia, dacă picioarele atîrnă, sau șocul hipovolemic, dacă sînt prinse de cruce. Nici una dintre aceste cauze nu lasă, evident, urme pe oase, iar zdrobirea fluierelor picioarelor, practicată ocazional în Iudeea romană, nu e în sine suficientă pentru a diagnostica circumstanțele decesului. Descoperirea din 1968 rămîne, pînă azi, singura dovadă arheologică a obiceiului antic al crucificării.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată: romanul Nici o clipă Portasar, Cartea Românească, 2015.
Foto: wikimedia commons