Rafinament de epocă
Un coleg universitar – mai în vîrstă decît mine – m-a apostrofat deunăzi că aș aparține unei generații mofturoase (caracterizare greu totuși de acceptat în raport cu viața deloc simplă a unui „decrețel“!): „Voi vă tot plîngeți“, a spus el ofuscat, „complet nejustificat, de corupție endemică, de justiție proastă, de neprincipialitate socială și așa mai departe. Păi, nu știți despre ce vorbiți. Acum, de cînd cu Uniunea Europeană și cu NATO, totul s-a stricat în România față de perioada deplinei mele maturități, adică față de anii ’90, la vremea în care voi erați niște tinerei mucoși, încrezători în dreptatea garantată, pe termen lung, de existență. Atunci corupția înflorise benefic, devenind un mod de viață mutual avantajos. Lumea glumea nevinovat pe seama ei, așa cum ai rîde, cu drag, de un prieten bun sau de vreo rudă simpatică apropiată. Mîncam corupție pe pîine, dormeam cu ea în pat, toți o admiram și o iubeam. Uite, bunăoară, să luăm sistemul academic, unde ne facem veacul amîndoi! Dăduse nebunia aia în noi cu universitățile private, cu concurența neloială, cu diplomele pe bani. Ne-am aliniat la spiritul epocii, ce să facem? Se promovau examene, la greu, contra cost. Prin unele facultăți, profesorii prevăzători își achiziționasreră verificatoare de bancnote, profesionale, cu ultraviolete (rețin faptul că avea popularitate, în centrele din țară, o lampă de producție olandeză, numită parcă Paper Money Supreme Tester UV 4W, o splendoare tehnică!). Puneai frumușel dolăreii, cît mai repede cu putință după primirea lor pentru vreun examen ori colocviu, la raza albastră și îi studiai atent (după modelul bancherilor cu experiență), să nu aibă cumva inscripționat MITĂ sau, Doamne ferește, ȘANTAJ în interior. Da’ nu se în-tîmplau, domnule, din astea în timpurile respective! O făceai doar din scrupulozitate, că altfel nu era cazul. Oamenii dovedeau caracter și bun-simț. Nu turna nimeni, iar dacă turna vreun zăbăuc, rezolvai mai sus cu aceleași mijloace. Corupția reprezenta un instrument social, un amic de nădejde, o pîrghie de progres, la care apelai în necaz, în nevoie…“
După o pauză (nostalgică, am avut impresia!), colegul reluă: „Se dezvoltase chiar o principialitate a corupției, o onestitate a comportamentului subteran. Îmi amintesc de un profesor celebru care fixase o taxă extrem de precisă pentru promovarea studenților slabi: 75 de dolari restanța. Odată, unul mai zăpăcit i-a dat o bancnotă de 100. Elegant (după ce i-a trecut nota de promovare!), profesorul l-a invitat în cabinetul lui. Acolo i-a oferit, pe loc, 25 de dolari rest. Junele (fericit de succes) nu mai dorea să-i primească, zicînd: Vai, nu insistați, dom’ profesor, da’ se poate? Proful însă nimic. Aidoma unui gentleman victorian, a rămas neclintit, restituindu-i băietanului, pînă la urmă, suma suplimentară în valută forte. Istorie, Codrine! Bagă bine la cap, ca să povestești mai departe! E istorie adevărată. Plină de rafinament, se înțelege. Universitarii aveau prestanță, nu se compromiteau cu noțiuni absurde ca astăzi. Auzi tu, justiție! Egalitate de șanse! Corectitudine! Idioțenii potrivite pentru Candide al lui Voltaire! Indivizii serioși, zdraveni socialmente, dinamici, nu se coborau în mocirlele astea etice, moralizatoare. Nici o secundă! Era, de pildă, un decan (ajuns apoi și prorector), membru într-o protocomisie ARACIS. Tipul tot umbla prin țară să acrediteze noi facultăți și universități. Nici nu mai vorbea pe parcursul vizitelor în cauză. Rînjea doar protocolar gazdelor, stătea puțin pe scaun, la un șpriț ori la o cafeluță, lua plicul (2000 de dolărași pe acreditare), semna actele, după care, la fel de ceremonios și civilizat, o ștergea englezește. Vrei să spui că nu era fain așa? Omul pleca bucuros, iar România mai primea o universitate, o facultate, ceva. Educația nu a stricat, niciodată, nimănui. De aceea zic: mai lăsați-mă cu mofturile voastre! Nu pot uita o altă profesoară distinsă, care urmase, la un moment dat, un stagiu de cercetare la o universitate germană. Revenită în țară, ea își trimitea, negreșit, asistentul dinaintea studenților (în preajma sesiunii de examene!) cu niște calcule extrem de precise. Acesta le prezenta copiilor limpede situația. Nici contabilii americani nu l ar fi întrecut.“
„Doamna profesor“, explica insul, „a cheltuit, în Germania, pe parcursul a trei luni, fix 5000 de mărci (2500 cazarea, 2000 întreținerea zilnică și 500 drumul, taxele școlare fiind acoperite de bursă). A făcut-o pentru a se specializa în domeniul dumneavoastră de studiu, deci strict pentru dumneavoastră, pentru ca să fiți ulterior calificați la standarde mondiale! Îi datorați așadar această sumă acum, la final de curs, la debutul examinării. Copilașii calculau imediat cît le revenea per capita și se executau. O frumusețe, omule! O lume ideală, ca în Cetatea soarelui a lui Campanella. Voi, mofturoșilor, ați distrus-o. Și, culmea, tot nu sînteți mulțumiți!“
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.