Rafael Nadal: jocurile copilăriei și joaca istoriei

Îmi plac istoria, copilăria și sportul. Și, mai ales, cînd se îmbină toate. Cam așa: „Haide! Trebuie să ne antrenăm! Mîine trebuie să învingem!”, striga cu solemnitate un băiețel de patru ani către doi dintre unchii săi, ambii sportivi, conducîndu-i spre garaj, unde avea să înceapă antrenamentul. Copilul: Rafael Nadal. Sportul: fotbal. Ați citit bine, iar eu nu am scris greșit. „Fotbalul a fost pasiunea mea, atunci și acum”, mărturisește Rafael Nadal într-una dintre cărțile sale biografice. Atunci, în copilărie. Acum, cînd nu ratează nici un meci important al echipei preferate, Real Madrid, chiar dacă se află în vreun turneu și are chiar el competiție în ziua respectivă. Acum, cînd una dintre activitățile care îi fac cea mai mare plăcere și care îl relaxează pe măsură este un joc de fotbal cu prietenii.

Atunci, cînd visul lui, ca al majorității băieților din Spania, de altfel, era să ajungă jucător profesionist de fotbal. Și era pe drumul cel bun. Tenisul era și el în intersecție, însă. Micul Rafael se antrena deopotrivă pentru ambele sporturi, iar la vîrsta de șapte ani a început să intre în competiții oficiale și de fotbal, și de tenis. Cu succes în ambele direcții. Entuziasmul și plăcerea îi erau net mai mari cînd avea de alergat după mingea de fotbal decît după cea de tenis, ceea ce se datora în mare parte faptului că fotbalul este un sport de echipă, iar asta vine la pachet cu un set de trăiri și emoții în plus. Dar dacă la fotbal era bun, la tenis deja începea să exceleze. Pe la 11 ani, cu cinci antrenamente de tenis pe săptămînă, competiții în afara Spaniei, dar și antrenamente de fotbal și meciuri jucate în week-end, plus îndatoriri școlare impuse de mama sa, Rafael Nadal trebuia să facă o alegere. Ceva trebuia scos din joc.

Sportul care și-a luat cartonașul roșu a fost fotbalul. Rafa a fost ajutat cumva și de circumstanțe – adesea arbitrul principal în istorie. Chiar dacă balanța tindea să încline în favoarea tenisului, sportivul nu voia să renunțe nici la fotbal, îl sîcîia pînă la mîhnire numai simplul gînd al renunțării. Decizia i-a fost ușurată și durerea i-a fost cumva alinată de context întrucît echipa lui de fotbal tocmai fusese preluată de un alt antrenor. Noul antrenor nu era la fel de permisiv ca acela de dinainte, care înțelegea că Rafael nu poate veni la toate antrenamentele și îl primea bucuros la meciuri, mai ales că era cel mai bun marcator al echipei. După noile reguli impuse, dacă lipseai și de la un singur antrenament pe săptămînă, zburai din echipă. Deci nu mai era nici un dubiu. „Trebuia ales tenisul”, așa cum zice chiar campionul. Rafael Nadal continuă: „Nu am regrete, deoarece am luat decizia bună, dar și pentru că sînt genul de om care nu suferă din pricina lucrurilor care nu pot fi schimbate”.

De reținut, de dorit, de făcut.

Mihaela Simina este licențiată în istorie (specializarea Relații Internaționale), scriitor, coprezentator și coautor (comentariu și scenariu) al serialului documentar România construită.

Foto: flickr