Rădăcina răului şi galaxia speranţei
Exuberanța, îndîrjirea, creativitatea manifestațiilor de stradă de la începutul acestei luni sînt, în parte, și expresia „nevorbirii“ noastre. Deși existăm într-un spațiu în care se vorbește enorm, nu avem prea multe date ale culturii dialogului. În împrejurări dintre cele mai diverse, parcă ne-am dori să dialogăm, dar sfîrșim prin a ne certa. Jignirea pare întotdeauna mai la îndemînă decît argumentul. Din 1989 încoace, acest tip de constatare se întoarce pe toate fețele, se formulează în toate felurile, dar se lovește de același zid. Mulți se grăbesc să pună ștampila fatalității și pe acest fapt, ca pe multe altele. Iar adevărul e că puține suferințe sînt mai mari decît aceea în care simți că vrei să spui ceva, dar fie nu reușești să o faci – nu izbutești să potrivești cuvintele cu gîndurile –, fie nu ți se dă voie, fie nu ești auzit, nu ești luat în seamă.
În linii mari, cultura relației între stat și cetățean urmează, cît se poate de firesc, modelul relațiilor de acasă, din comunitatea religioasă – dacă e cazul –, de la școală, de la locul de muncă. Mulți compatrioți se supără și reacționează zgomotos la auzul sau la citirea acestor cuvinte, dar venim în contemporaneitate din istoria încă neterminată a unei culturi a supunerii, nu a căutării înțelegerii. „Vezi-ți de treaba ta, și nimeni n-are nimic cu tine“ nu e tocmai cea mai inspirată temelie pe care se construiește un model cultural elastic, capabil să reziste la desele seisme ale unei lumi în schimbare. Ideea că statul și instituțiile sale sînt organisme ale „stăpînirii“ nu produce niște cetățeni aflați într-o relație de parteneriat și de reprezentare cu Puterea, ci niște „supuși“ dispoziționali. Dacă Puterea le dă cîte ceva, păstrează o oarecare liniște. Dacă îi uită la nesfîrșit, încep să „mîrîie“ și să „muște“. Însă atunci cînd spui „supuși“, apare imediat tentația de a-i disprețui. Apare reflexul de a vorbi despre ei ca despre niște ființe nevolnice, guvernate doar de instincte. Mulți dintre cei care au avut șansa unei educații contemporane, aici, acasă, sau în alte zări ale lumii uită că există și compatrioți, foarte mulți, care nu au reușit să iasă din modelul cultural privit cu dispreț. Iar această nereușită nu e doar din vina celor care i au căzut pradă.
Rădăcina răului pe care îl simțim acut în momente de criză nu e la cei care nu gîndesc și nu se pot exprima aidoma nouă. Nu e la cei care nu apreciază muzicile noastre, filmele noastre, felul nostru de a ne îmbrăca și de a vedea lumea. Un vot acordat unui partid care nu e pe placul nostru, într-o secție de votare dintr-un sat din Moldova, nu e mai vinovat decît parcarea mîrlănească a unei mașini în centrul Bucureștiului sau al Clujului. Un bătrîn rătăcit în teoriile conspiraționiste ale „înțelepților“ unor televiziuni nu e mai vinovat decît un profesor citadin care vorbește despre „pericolul țigănesc“ sau despre „homosexual sau pedofil e același lucru“. Un primitor de găleată electorală, fericit că prinde și niște mici și-o bere, nu e mai vinovat decît un medic șpăgar sau deprofesionalizat, sau decît un polițist corupt. Rădăcina răului vine din disprețul și din frica față de alteritate. Răul vine din necunoaștere și respingere. Și se simte cel mai bine în nerecunoașterea statutului de ființă umană al celor care nu fac parte din teritoriul pe care îl delimitează gustul nostru personal.
Entuziasmul salvator al ieșirii în stradă, dar și îndîrjirea care îl însoțește sînt și expresia unei presiuni a frustrărilor pe care nu le putem exprima tot timpul. Pentru că frica de o eternă precaritate, disprețul față de compatrioții cărora nu le mai dai nici o șansă, considerîndu-i pierduți definitiv în animalism, fatalismul constatării că aici n-o să mergă nimic, niciodată, gîndul că fibra națională conține minciună și trădare, toate astea nu dispar în neant, odată cu trăirea bucuriei de a fi împreună la un protest cu atmosferă sublimă. Dar e un tip de descărcare a unei forme de lest psihologic, la fel de bine ca o manifestare explicită a unei nevoi acute de comunitate și de spirit al acesteia.
Exercițiul protestului arată o lume urbană, cît se poate de modernă și de creativă, o parte a acestei țări care nu mai acceptă umilința în raporturile dintre cetățean și Putere. Altminteri, s-ar putea să fie și un set de lecții excepționale. Una dintre ele vine din celebrul text de pancartă: „Data viitoare mergeți dracu’ la vot!“ Ceea ce, să recunoaștem, nu e suficient pentru a accepta în mod real rezultatele unui vot legitim. Această acceptare e esențială pentru imaginea și conținutul de civilizație al acestor proteste. Iar atmosfera evocată de agențiile internaționale de știri și de marile posturi de televiziune e un „boost“ de imagine după care tînjeam de mult. Dar e important ce facem cu el. Pentru că riscăm să ne găsim din nou în situația discuției despre branding-ul de țară; avem senzația că totul se rezolvă printr-o campanie de imagine izbutită. Și toți sîntem creativi, avem soluții, ne pricepem. Credem că imaginea e totul. Uităm conținutul, pentru că acolo e cel mai greu, cel mai de durată și cel mai mult de muncă. Preferăm oricînd o poză izbutită în locul unei realități care ne bîntuie. Însă, sub semnul galaxiei de luminițe ridicate în piețele centrale ale cîtorva orașe ale țării, s-ar putea să crească gînduri și ființe noi.
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
Foto: Andrei Ivan