Quentin Tarantino, Anwar Al-Sadat, Radu Filipescu şi Nicolae Ceauşescu

Între numele înşirate în titlu, aparent, nu e nici o legătură. Şi totuşi.

P entru a doua sau a treia oară am urmărit zilele trecute la televizor filmul Inglourious Basterds – Ticăloşi fără glorie, în traducere românească –, în care regizorul Tarantino ignoră istoria pentru a se răzbuna pe Hitler şi pe cei din jurul său fictiv, punînd pe peliculă o poveste imaginară. În partea finală a filmului, führer-ul şi toţi marii criminali nazişti din jurul său se duc la premiera unui film, într-un cinematograf din Paris. Acolo însă sînt încuiaţi, li se dă foc, sînt mitraliaţi şi în final aruncaţi în aer cu dinamită. Hitler însuşi este mitraliat cu sete de nişte agenţi infiltraţi în sală, cadrele in­sis­tînd asupra găuririi corpului şi a feţei tiranului. Tarantino! 

S cena mi s-a părut, într-un fel, cunoscută. Pe vremuri, eu însumi îmi imaginam ceva asemănător. Mai ştiţi congresele sau plenarele PCR, acelea ţinute la Sala Palatului, în care la prezidiu erau instalaţi toţi dinozaurii ăia comunişti în frunte cu monstrul suprem, „cel mai iubit fiu al ţării“? Ei bine, eu îmi imaginam cum ar fi ca, la un moment dat, cineva să se înfiinţeze cu o mitralieră chiar în locul acela din spatele sălii unde se instalează de obicei proiectorul, o mitralieră mare de tot şi eventual cu gloanţe dum-dum, din acelea care explodează. Tot în imaginaţia mea, altcineva, la fel ca în filmul lui Tarantino, încuia uşile sălii pe dinafară, aşa încît nemernicii de la prezidiu să nu poată ieşi. Apoi, bineînţeles, începea răpăiala. Trebuie să mărturisesc că în visul ăsta pe care-l aveam acum vreo 30 de ani, uneori mă închipuiam chiar pe mine în spatele trăgaciului. Sigur, astăzi, unii poate or să fie oripilaţi de un vis aşa de violent. Dar poate că mulţi români îşi imaginau aşa ceva. Şi Tarantino a fost acuzat de prea multă violenţă prezentată pe ecran. La mine nu era nici măcar pe ecran, ci doar în minte. Iar în vremurile acelea în care trăiam zilnic umilinţele şi mizeriile comunismului, în acel adevărat război pe care conducătorii îl duceau permanent împotriva noastră, măcar imaginaţia mai rămăsese. I-am împuşcat aşadar pe toţi, în mintea mea. Am fost foarte interesat de ştirile despre asasinarea preşedintelui Egiptului, Anwar Al-Sadat. Nu aveam nimic cu el, mai ales că era cel care reapropiase Egiptul de Occident după derapajele pro-sovietice ale predecesorului său Nasser, iar asasinii lui erau nişte terorişti supăraţi de ideea unor negocieri cu Israelul. Dar acţiunea în sine semăna cu ce‑mi imaginasem eu. În timpul unei parade militare, un camion al armatei s-a oprit în faţa tribunei oficiale, iar soldaţii din el au început să arunce grenade şi să tragă cu armele automate spre locul unde stăteau preşedintele şi apropiaţii săi. M-am gîndit la paradele noastre de 23 August, la care Ceauşescu stătea la tribună. Totuşi, îmi spuneam, într-un stat comunist e mai greu să se întîmple aşa ceva. 

Nu foarte demult am aflat cu uimire că existase cineva care, la sfîrşitul anilor ’80, nu doar că îşi imaginase un atentat împotriva lui Ceauşescu, dar voia chiar să-l ducă la capăt şi începuse să-l plănuiască minuţios. Surprins am fost, mai ales, să aflu că omul care se gîndise serios la asta era tocmai Radu Filipescu, disidentul arestat şi hărţuit de Securitate pentru că pusese manifeste în cutii de scrisori, chemînd lumea la un miting împotriva regimului. „Am încercat fără violenţă şi a fost în zadar. Eu am fost bătut. Muncitorii de la Braşov au fost torturaţi. Nu mai există speranţe pentru acest popor, pentru că Ceauşescu duce întreaga ţară în prăpastie. Face ce vrea. Nimeni, nici familia, nici prietenii, nici tovarăşii, nici chiar Securitatea nu-i pot schimba hotărîrile cu argumente. E paranoic. Duce o politică de distrugere a tuturor. Cum se poate reacţiona la un astfel de război? Numai cu aceleaşi arme. Trebuie să dispară. Să fie împuşcat.“ Asta îi povesteşte  Radu Filipescu scriitoarei germane Herma Rennel în cartea pe care aceasta i-a dedicat-o – Jogging cu Securitatea.

Filipescu voia să-l împuşte la Snagov, cînd dictatorul venea să inspecteze lucrările la palatul care îi era construit. Se interesase ce fel de puşcă i-ar fi trebuit şi chiar găsise o filieră prin care putea face rost de ea. Îşi nota cu precizie orele şi zilele cînd dictatorul vizita şantierul. Anul 1989, cu tensiunile sale, şi apoi Revoluţia au făcut ca planul să nu fie realizat.

C ine-şi închipuia ce se va întîmpla? În vremurile acelea, în care îmi imaginam atentate, nu speram că în scurt timp aveam să-l văd pe dictator omorît, nu în tribuna oficială, nu în sala de spectacole sau de cinema, nu fictiv, dar la televizor, şi tot cu mitralierele. Sînt exact 26 de ani de atunci.