Publicul. Marea pradă

22 aprilie 2020   TÎLC SHOW

Printre foarte multele noutăți pe care le-a adus pandemia se numără și felul în care se poartă acum bătălia pentru public. Într-un fel sau altul, toată suflarea omenească e implicată. Participăm diferit la acest fenomen, dar există și o dimensiune care ne leagă pe toți, unii de ceilalți. Aparent, sîntem împărțiți foarte clar. Unii sînt actorii, cei care se exprimă pe scenă (indiferent de natura acesteia), iar alții sînt publicul care urmărește ce se-ntîmplă. Cei de pe scenă fac tot ce le stă în putință pentru a stîrni atenția, cei din public văd, comentează, judecă. Propulsează sau anulează „idoli”. În relația asta atît de veche și de complicată, nu doar „idolii” au putere, ci și „muritorii”. Și unii, și alții sînt conștienți de forța pe care o dețin. Uneori o expun agresiv, alteori o camuflează în cele mai ingenioase feluri. Uneori puterea asta nu se vede sau nu e o intenție, alteori e mlădiată în strategii și urzeli care depășesc orice închipuire.

Cu toții însă, la un moment dat, ne aflăm în aceeași categorie. Sîntem publicul cuiva. Oricît de mult sau de puțin s-ar exprima unii, de la cel mai obscur blogger pînă la elita regizorilor și actorilor de toate felurile, de la „influensării” împărțiți pe orice domenii ți-ai putea închipui pînă la cele mai diverse soiuri de jurnaliști și comunicatori, toate categoriile de artiști, activiști, șmecheri de cartier sau pur și simplu orice ființă dornică să se exprime, tot universul ăsta uman, plus cel care-l urmărește, alcătuiesc împreună un mare public. De la cel mai izolat individ de pe planetă, dar care are acces la un mijloc de comunicare, pînă la cei care au mereu cîte ceva de zis și postează un gînd la fiecare cinci minute, cu toții sîntem, la un moment dat, imensul public al unui spectacol croit în mod natural pe dimensiunile unei asemenea audiențe. Alteori, sîntem două tabere mai mult sau mai puțin adverse, sau mai degrabă două instanțe care își schimbă locurile și poziționările, la nesfîrșit. E un fel de conviețuire din ce în ce mai fluidă. Un joc de putere pe care îl practicăm de la facerea lumii încoace, indiferent că e produs din altare, de pe scene ale unor spații clasice de spectacol, de voci din eter, de chipuri de pe ecrane, de indivizi aflați oriunde-n spațiul public sau pur și simplu de-acasă.

Numai că, de vreo două luni încoace, chipul acestui mecanism din care facem parte cu toții e într-o profundă schimbare. Nu mai e vorba doar despre concurență, tensiunea ei, sacrificiile inimaginabile care se pot comite pentru o clipă de atenție din partea cuiva, micile sau marile mușcături făcute-n public sau obsesia neîncetată de a produce „șoc”, „popularitate”, „impact”, „experiență”, „succes”. Oprirea în loc a lumii a produs o întrerupere cu totul neprevăzută, o bulversare venită din neant și-un vid de putere ca o gaură neagră, pusă pe-nghițit orice. Marile animale de pradă ale succesului, vîrfurile lanțului trofic al popularității s-au cutremurat. Fiecare în „parohia” sa, mai mică sau mai mare, mai la modă sau mai provincială, din orice colț al lumii. Consumul de spectacol universal a crescut enorm, dar atenția s-a dispersat în aceeași măsură. Au apărut de nicăieri, cu voie sau fără voie, spontane sau dezvoltate cu răbdare, o sumedenie de „fețe” noi. Concurență. Competitori cu foame aprigă de popularitate. Schimbări bruște de statut. Asedii. Gesturi disperate de „supraviețuire” în atenția unui public. Reorientări bruște. Reinventări dintre cele mai diferite. Peste tot plutește în aer mirosul ocaziei. Al conjuncturii favorabile. Al momentului prielnic. Al intervalului unic. Al „oportunității”, cum îi spun unii.

E un miros care poate să producă frisoane, dar și salivări abundente. Mulți se gîndesc acum, formulînd legendara zicere: „Ăsta-i genu’ de moment în care se separă ființele umane în fraieri și șmecheri”. Iar acest conținut se poate formula în nenumărate feluri, de la cea mai academică expresie pînă la cea mai frustă și tăioasă. Foamea de popularitate, de păstrarea sau de cîștigarea ei, produce sîngerări și fojgăială nemaivăzute pe scenă, dar și vînzoleală fără precedent în rîndurile publicului. Toată lumea simte că se schimbă definiții ale lucrurilor, că au loc repoziționări, că ai, n-ai treabă, trebuie să „te orientezi”. Condițiile de izolare și carantina, perspectiva crizei economice și estimările pesimiste (exprimate cît mai ritos și cu ilustrație muzicală de thriller) produc o stare de încordare nemaiîntîlnită. E liniște pe străzi – dacă nu ies cîte unii la o paranghelie și-o bătălie cu Poliția –, dar e un vacarm fabulos „în online”. E o luptă pentru secunda de atenție cum nu s-a mai văzut. Cei care-au fost prinși într-un moment prielnic își apără cu rîvnă „cetățile”, iar „barbarii” își iau elan pentru a izbi cu berbecii de asalt.

Separarea între „actori” și „public” e mai fluidă decît niciodată. Tendința de „democratizare” a acestei relații din ultimii ani s-a transformat, în perioada celor aproape două luni de păstrare a distanțării sociale, într-o revoluție. Totul e în facere, totul e în preschimbare, atmosfera fierbe în spațiile personale, iar spectacolul dimensiunii fizice a pustietății spațiului public completează chipul aiuritor al imaginii generale. Discursurile despre noul umanism care urmează în istoria lumii se împletesc cu strigătele iubitorilor de teorii ale conspirației, previziunile pesimiștilor se amestecă printre mantrele rostite de cei care invită toată omenirea pe calea energiilor și armoniilor cosmice. E un vacarm care se aude în univers, dar vine de pe o planetă ale cărei străzi și orașe sînt pustii. Iar de la vînzarea celei mai ieftine napolitane pînă la viitoarele cărți de mare succes, de la împachetarea celui mai banal ceai pînă la ce va fi fiind în viitorul apropiat o lucrare de artă contemporană, e în plină desfășurare o bătălie cruntă, pentru cea mai valoroasă pradă. Publicul. Orice va fi însemnînd această noțiune.  

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.

Mai multe