Publicaţii pentru femei

Analizînd romanul Ion al lui Rebreanu, G. Călinescu spune, la un moment dat, în celebra sa Istorie…, următoarele – nu mai puţin celebre – cuvinte: „În societatea ţărănească, femeia reprezintă două braţe de lucru, o zestre şi o producătoare de copii.“ Fraza este cunoscută, cred, de toată lumea. Acum vreo două decenii şi jumătate, era chiar o banalitate de manual. Călinescu – un misogin nedisimulat, de altfel – enunţă aici un adevăr trist, legat de mentalităţile patriarhale ale lumii tradiţionale, nu doar româneşti, aş îndrăzni să adaug, ci internaţionale: femeia nu depăşeşte, în interiorul stereotipurilor culturale ancestrale, nivelul unei comodităţi oarecare, necesare – prin funcţiunile sale biologice şi sociale – bunului mers al istoriei. Exemplul particular, cu valoare generică, folosit de Călinescu, e Ana, femeia-victimă (imaginată de Rebreanu) care ajunge un mijloc de confruntare socială între doi bărbaţi: tatăl şi viitorul soţ. Personalitatea şi umanitatea din ea sînt reduse pînă la anihilare de voinţa masculină, ce o reproduce mental, invariabil, numai în formulă de obiect. Odată încheiată capacitatea sa utilitară, rolul istoric al femeii, practic, s-a terminat. „Anele“ lumii vechi devin dispensabile.

S-ar zice, la prima vedere, că progresul omenirii a fost, după cel de-al Doilea Război Mondial, covîrşitor. Mentalităţile au evoluat, femeia s-a emancipat, au apărut ideologii de modernizare filozofică (precum feminismul!), penetrînd majoritatea straturilor de rezistenţă culturală (autarhică) şi, în sfîrşit, bărbaţii au început să-şi redefinească poziţiile sociale în raport cu nevoile de afirmare şi exprimare ale partenerelor lor de viaţă. S-au ivit – uneori cu succes real – tipologii novatoare, ca femeia-politician, femeia-om-de-afaceri, femeia-soldat, femeia-astronaut, femeia-boxer şi femeia-fotbalist, în perfect acord cu rigorile unui sistem (postindustrial, postmodern etc.) deschis către periferii. În plus, ceea ce mi se pare, într-un anumit sens, mai important, s-a conturat, treptat, o întreagă infrastructură, cum să-i spun, „mentalitară“, destinată susţinerii „ideologice“ şi „filozofice“ a procesului emancipării. Aici pot fi citate mii (poate chiar milioane, cine ştie?) de publicaţii (cărţi şi reviste), talk-show -uri, show-uri, instituţii, comisii, comitete ş.a.m.d. axate pe problematica feminităţii.

Dacă însă un ochi răutăcios se opreşte ceva mai îndelungat asupra unora dintre elementele acestei impresionante recuzite mediatice (asupra revistelor „pentru femei“ bunăoară!), poate avea surprize. Multe dintre publicaţiile contemporane dedicate feminităţii accentuează, paradoxal, fenomenul de discriminare, întorcîndu-ne, ironic, din punct de vedere „cultural“, în urmă cu trei sute de ani. Nu sînt cititorul unor astfel de magazine, dar, fiind un consumator consecvent de presă, întîrzii adesea cu privirea pe standurile de reviste, citind, între altele, şi titlurile mai exotice, unele legate de femei. O vreme, mi-am zis că, din titluri, nu am cum să-mi fac o impresie adecvată şi că, fără îndoială, sentimentele mele de suspiciune ar fi putut fi false. Parcurgînd, la repezeală, sintagmele stridente de pe coperţile unor mensuale, hebdomadare ori trimestriale, precum Unica, Tabu, Elle, Eva, Felicia, Ioana sau Cosmopolitan, trăiam o senzaţie de dezolare. „Emancipata“ femeie postmodernă părea, în viziunea editorilor unor asemenea (luxoase, altfel!) publicaţii, o creatură destinată, necondiţionat, sexului, experimentelor culinare, bijuteriilor, hainelor şi machiajelor (toate create pentru bucuria unui bărbat conturat, în decorul subliminal al titlurilor, ca o veritabilă fantomă venită din trecutul patriarhal!).

Ca atare, intrigat, la un moment dat, am făcut un gest nebunesc. Mi-am cumpărat cîteva numere din revistele amintite. Am vrut să mă conving că greşesc şi că nişte campioni ai succesului feminin nu pot să vadă în femeie doar un accesoriu stupid al universului masculin, o mîţă împopoţonată cu zorzoane, tolănită pe o canapea de lux. Din păcate, rezultatul a fost deprimant. Femeia postmodernă, „Eva“ prezentului, este, pentru publicaţiile în cauză, un clişeu, o marotă a societăţii de consum. Ea învaţă să facă zilnic cumpărături, să gătească fantezist, să se îmbrace colorat, să facă sex aproape tot timpul (inclusiv în public, pentru „a condimenta“ viaţa iubitului/soţului), să-şi pună în valoare nurii, să aducă bani în casă (nu din independenţă financiară, ci din aceeaşi dorinţă patologică de a-şi mulţumi partenerul), să fie „adamoholică“, să viseze (nu la călătorii intergalactice, ci la „a fi în pat cu Brad Pitt“), să mănînce cu stil, să se înfometeze cu metodă, să-şi cocoloşească progeniturile etc. Nu trebuie să fii mare lector printre rînduri pentru a observa faptul că, în acest tip de societate, femeia reprezintă tot o comoditate. Adică aceeaşi veche sursă de venit, obiect de divertisment şi factor de procreare, toate stilizate, butaforic, pe un fundal de paradis terestru.

Singura diferenţă ar veni din faptul că femeia tradiţională (în cazul nostru, Ana a lui Rebreanu!), sătulă de oprimare, recurge la gestul disperat al punerii ştreangului de gît. Femeia postmodernă e sfătuită, dimpotrivă, să manifeste, în orice împrejurare, un optimism maladiv. Să chiţcăie oligofrenic în vile somptuoase, la mondenităţi, pe plajă la Miami, la solar sau în propriul jacuzzi, pînă cînd cel de lîngă ea va avea el însuşi bunul-simţ să-şi caute o creangă rezistentă şi o funie cît mai robustă.

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.