Psalmul 102

(fragment) Aceasta-i biata-mi rugăciune, dă-i ascultare, Doamne-al meu, pleacă-ţi auzu,-acum cînd eu întîmpin cazne cu duiumul şi, Dumnezeule, mi-e greu: ard oasele-mi ca un tăciune şi zilele-mi se şterg ca fumul, iar inima,-n amărăciune, usucă-mi-se precum fînul; din pîine, uit să mai mănînc, mi-e geamătu-ntr-atît de-adînc încît îndurerata carne mi se lipeşte de ciolane; aduc a pelican şi-a buhă,-n pustietăţile Arabiei; n-am somn şi mă asemui vrabiei stinghere, ţopăind în fugă pe-acoperişul cu olane fierbinţi; o duc de azi pe mîine, hulit de inamici şi şui necontenind să mă condamne; mănînc cenuşă-n loc de pîine şi-o beau cu lacrimi amărui, - din pricina mîniei Tale şi-a supărării Tale, Doamne, care m-ai azvîrlit departe ca să nu am de Tine parte, nici către inima Ta, cale. Ci zilele-mi sînt, azi, ca oarba, prelunga umbră tot mai lungă pe care-amurgul o aruncă, - iar eu mă veştejesc ca iarba...