Proză cu o poză

Dagherotipurilor (cu expunere prea lungă), heliominiaturilor în sepia, ca şi altor tehnici imortalizante, le lua, treptat, la bîlciuri, locul, fotografia la minut: „Zîmbiţi, vă rog!“ şi gata. Ce fericire pe ibovnicii săraci! O poză ca asta era ieftină ca braga… Draga de ea, Rozsi era din secuime şi slujnică la un maior din capitalie, căruia Gheorghe Gheorghe-i slujea ca ordonanţă. Ce va fi fost o ordonanţă o ştim din definiţia-rebus argheziană: o „fată-n casă sub drapel“! Ceea ce n-o împiedica nicicum pe Rozsi să-l primească,-n patul ei, pe Gheorghe Gheorghe. Gheorghe Gheorghe-i amintea de Jozsi, cu care Rozsi se iubise-n satul lor. Acum, Gheorghe Gheorghe era drăguţul ei, iar duminicile se primblau prin parc, de mînă. La ora hoinărelii lor, parcul, îndeobşte, era semipustiu, căci boierii, tabietlii, îşi făceau siesta. Într-o după-masă, pe la patru, dar nu în parc, ci în plin bîlci, la Moşi, Gheorghe Gheorghe o rugă frumos pe Rozsi să-i dea, ca amintire, fotografia ei. Rozsi avea una, pe noptieră, numai că nu era a ei, ci a stăpînă-sii, madam maior, care i-o dăduse-n dar, odată, – căci nici a maioresei nu era, ci a unei fete răposate a mai-marelui din reghimentul lui bărba-su. Înfăţişa o jună moartă timpuriu, ce aducea de-a binelea cu Rozsi. Or, Rozsi se-nvoi să-şi facă, de dragul noului său Jozsi, o fotografie la minut. Fotografia gata, i-o înmînă lui Gheorghe Gheorghe, zicîndu-i, într-o românească nu prea faină, în loc de „Uite-mă!“, „Uită-mă, Gyuri!“ Iar Gheorghe Gheorghe, alias Gyuri Gyuri, cătană fără minte, o uită. (Atenţie, verbu-i la perfectul simplu!)