Propagandă şi căpătuială în învăţămînt

Cum a ajuns învățămîntul de la noi să aibă o atît de proastă reputație? Mă uit îndărăt și caut o explicație cît de cît consistentă, venind dinspre evoluția sistemului însuși, în cei aproape treizeci de ani de la căderea comunismului. Pentru că, da, nici măcar în anii ’80, într-o perioadă de totală degringoladă în educație, școala, universitatea, meseria de profesor nu au fost mai rău șifonate.

Începutul anilor ’90. Cele două mari bătălii sînt pentru locuri de muncă, în școală și în universitate, pe de o parte, și pentru acces la studii, pe de cealaltă parte. Sindicate construite ad-hoc – cel al suplinitorilor, al navetiștilor, al detașaților, al titularilor – se războiesc vehement pentru a asigura poziția în școală a celor pe care îi reprezintă. Clădirea ministerului e sub asediu. Se povestește că, la un moment dat, ministrul – dl Mihai Șora, cel recent alăturat, la 101 ani, protestelor stradale împotriva legilor Justiției – a fost nevoit să sară gardul prin spate, pentru a evita manifestanții. În final, se adoptă o procedură de titularizare în care criteriile forte sînt numărul de copii (ai cadrului didactic respectiv), numărul de boli (idem), anii de navetă, anii de vechime. Șansele tinerilor sînt nule. În locul unei așteptate împrospătări și recalibrări a sistemului în raport cu pregătirea profesională, după ani buni de plînsete și șpăguieli pe la inspectorate, se adoptă o strategie „reparatorie“. Trecutul bate viitorul. Școala românească e dată cu mulți ani îndărăt.

Aceeași metodă „reparatorie“ se aplică și în învățămîntul universitar, după un deceniu și mai bine de blocare a concursurilor de angajare sau de promovare. Iar universitățile existente deschid larg băierile pungii. Oricum, nu le costă nimic. Plătește statul. Pe lîngă cei merituoși, realmente nedreptățiți, se angajează și se promovează cine vrei și cine nu vrei. Peste noapte, foști ingineri rămași fără slujbă, foști contabili ai unor instituții în colaps devin profesori universitari, adesea cu tot cu familiile lor.

Accesul. La intrarea în minister sînt instalate, pe trotuar, paturi în care fac greva foamei părinți ai căror copii au picat examenul de admitere la facultate. Se dă drumul, tot peste noapte, la învățămîntul privat. Universitățile răsar ca ciupercile. „Refuzații“ la stat își găsesc un loc de refugiu. Profesorii își mai iau și ei cîte o normă, două, trei, la particular, să-și mai cîrpească salariile. În paralel, statul își ia revanșa, inaugurînd, tot în procedură de urgență, o mulțime de universități și facultăți noi. Îmi amintesc cum la una dintre acestea s-a dat admitere în ferbruarie-martie 1990, la numai două-trei luni înainte de încheierea anului școlar. Dar e campanie – mai 1990? – și în campanie nu poți ignora nevoile locale.

Pe scurt, lucrurile n-au început bine. Era și greu, în zăpăceala acelei perioade. Mai rău e că au continuat tot așa.

Și azi, accesul la educație a rămas un ghimpe în coasta societății românești. Statisticile sînt întristătoare. Tentativele de rezolvare, și mai și. „Cornul și laptele“ trece drept un program de succes în politicile educaționale românești, deși eu nu am reușit niciodată să înțeleg de ce banii respectivi nu puteau fi folosiți pentru cei care chiar au nevoie de ei. Ca să nu umilim copiii săraci, arătîndu-le că sînt săraci – replică stînga românească. Niște oameni care, se pare, n-au avut vreodată habar ce-i aia sărăcia sau, dacă s-a întîmplat să o cunoască, au rezolvat chestiunea rapid și isteț.

Că le-au trebuit mai bine de două decenii decidenților noștri să se hotărască să organizeze un Bac corect spune multe. Că, atunci cînd acest lucru s-a întîmplat, a fost întîmpinat cu un cor de vociferări, spune și mai multe. Acum ceva vreme, o ordonanță de urgență a dat dreptul și picaților la Bac să-și continue cursurile în „colegii“. O bună consolare pentru năpăstuiți și o vacă de muls pentru universitățile în criză de studenți. Mai nou s-a emis ideea de a organiza o a treia sesiune de Bac, doar-doar ne-om mai îmbunătăți statisticile. Pe scurt, o altă problemă cronică: învățămîntul nostru nu știe ce să facă cu cei pe care nu e în stare să-i învețe.

Despre viitor aproape nici nu se mai vorbește în învățămîntul românesc. Se inventează, în schimb, tot soiul de soluții mirobolante pentru a drege un prezent veșnic defect. Nu ne ies niște licitații pentru manuale, revenim la manualul unic, în aplauzele unei bune părți a publicului spectator. Nu reușim să stopăm traficul de influență din școli, interzicem auxiliarele. Și tot așa. Nici măcar trecutul n-am reușit să îl rezolvăm. Pentru albirea inocenților care și-au luat un doctorat pe pile, pe șpăgi sau pe bani peșin s-a găsit la un moment dat soluția să li se retragă titlul la cerere, ca să nu mai fie purtați prin tîrg cu tăblia de gît.

Un ministru social-democrat, grijuliu cu soarta cadrelor didactice universitare, s-a hotărît să ia taurul de coarne și să găsească bani pentru mărirea salariilor. Evident, de sus în jos, c-așa-i stînga românească. Și, cum banii nu sînt niciodată suficienți, s-au mărit – dublat – salariile doar la profesori, ceilalți (conferențiari, lectori, asistenți) urmînd să mai aștepte. Și-au tot așteptat.

Dar a venit și rîndul lor. Vă mai aduceți aminte de minunata figură cu creșterea cu 50% a salariilor tuturor cadrelor didactice? Mărirea s-a soldat cu o micșorare cu 25%. Deh. La mărire era campanie. Și scuzele ulterioare n-au putut stăvili sutele de procese aflate pe rol și reparațiile care se plătesc încă și azi.

Cum a ajuns învățămîntul de la noi să aibă o atît de proastă reputație? Pot fi invocate, fără îndoială, multe motive. M-am oprit deocamdată asupra unuia singur, cred, deloc de neglijat.

Timp de aproape trei decenii, învățămîntul nostru a fost, cu rare excepții, folosit sistematic de către clasa politică fie ca instrument de propagandă, demagogică și populistă, fie ca sursă de căpătuială. 

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.