Promotorii caprei vecinului
Vorbeam în numărul trecut, cu nedisimulată reţinere, despre cohortele de salvatori cu care s-a procopsit naţia română în ultima vreme. Oful meu ţinea de obsesia lucrului bine făcut, adică acea doză necesară şi niciodată suficientă de profesionalism care însoţeşte orice meserie demnă de acest nume. Sau, dacă vreţi, şi reversul formulării era expresia bruscă a îndelungatei sastiseli faţă de indolentul "merge şi aşa" - dublat mai recent de agresivul "şi care-i problema?". Pe scurt, eram de-o banalitate patetică: hai, măi fraţilor, să ne vedem fiecare de meseria lui şi să încercăm să o facem cum trebuie! Şi, dacă anumite lucruri nu merg în ţara asta, să-i tragem la răspundere pe cei care nu şi-au făcut treaba, nu să ne apucăm să o facem noi în locul lor, din bune intenţii de fitze & rating... Şi iată că nu a trecut nici o săptămînă şi recidivez! De data aceasta cu o pledoarie la fel de banal-patetică, dar în plus şi oarecum pro domo, căci va fi vorba despre antropologie. Ştiu că în afară de vreo 2-3 colegi şi 3-4 foşti studenţi nu mă va crede nimeni în ţara asta, dar antropologia este şi ea o meserie! Adică ceva care are şi ea regulile sale, care se învaţă cu un oarecare efort şi se practică nu fără oarece transpiraţie. Şi mai are o particularitate: antropologia fără teren este precum o chirurgie în PowerPoint. Adică ceva trendy, dar care nu prea este ceea ce pretinde a fi şi oricum nu prea foloseşte la mare lucru... Desigur că toate acestea se referă la antropologi şi nu m-aş apuca să vorbesc aici despre ele, dacă antropologia n-ar fi la modă, dacă nu s-ar înmulţi şi promotorii antropologiei precum salvatorii naţiei, dacă dragostea de antropologie n-ar deveni un fenomen social. Căci, lucru ciudat, dacă în toate domeniile românii visează să moară capra vecinului, în cazul antropologiei toţi se înghesuie să o adopte. Dar de unde şi pînă unde această pornire, de ce e antropologia la modă? Ca să fiu sincer, nu prea ştiu. Cu atît mai mult cu cît lumea bună din ţara noastră nu prea agreează ştiinţele sociale, pentru intelectualul român obiect de interes neputînd fi decît cultura, nu şi societatea. E adevărat că antropologia poate fi exonerată de prezumţia de empirie socială, căci, dacă nu este fizică, ea este considerată a fi inevitabil culturală - lucru deja bun în sine. Mai mult, nu se ocupă de o singură cultură, ci de mai multe, adică implică o frumoasă cultură generală - ceea ce iarăşi este pe placul intelectualului român. Mai sînt şi alte motive, se pare: pentru că sună exotic şi înfierbîntează astfel imaginaţia tinerelor domnişoare; pentru că, neexistînd la noi în ţară, nu a avut cum să fie "compromisă" de comunism şi s-a născut feciorelnică din spuma revoluţiei; pentru că, etimologic vorbind, pare a fi o disciplină de sinteză, despre ce e Omul şi ce vrea el de la viaţă, ceea ce satisface astfel pasiunea pentru orizonturile vaste şi problemele ultime ale intelectualului român etc. Dar mai presus de toate aceste motive de detaliu, cred că există o raţiune fundamentală a marii simpatii de care se bucură antropologia şi a atracţiei pe care o exercită ea asupra spiritelor creative din ţara noastră: dat fiind că, practic, antropologia nu se predă nicăieri în ţară, nimeni nu ştie prea bine ce este ea şi, ca atare, poate fi revendicată de toată lumea. Neexistînd nici o diplomă de "antropolog", oricine poate declara că se îndeletniceşte cu antropologia. Ooo, ce frumos! - vorba unei doamne din lumea bună căreia i-am răspuns, odată, că sînt antropolog. Şi uite aşa proliferează antropologia în România. Cursuri, mastere, proiecte, cărţi, explicaţii, expertize şi experţi, antropologia începe să fie pretutindeni. Vorba celui mai vechi antropolog cultural din ţară, Gheorghiţă Geană: se instituţionalizează, dar nu se profesionalizează. Cea mai recentă "instituţionalizare" de acest gen pare a fi o iniţiativă care, iniţial, m-a incitat, iar apoi m-a cam revoltat: Muzeul Naţional de Antropologie Urbană. Nu daţi buzna să vă rezervaţi un bilet de intrare, nu există, de fapt, nici un muzeu, nici local, nici naţional, e doar un proiect! Dar un proiect care începe să se bucure de tot mai mult sprijin şi să facă tot mai multe valuri, pentru că - trebuie să o recunoaştem cu toţii - sună bine. Te face să visezi la tot ceea ce ai vrut să afli despre oraş şi nu ai avut curajul să întrebi... La nivel de PR, totul merge deci cît se poate de bine. Problema e însă dincolo de pliante. Nu vreau să par cîrcotaş, dar ceva nu e în regulă. Mai întîi, o banală confuzie, ce trece practic neobservată, între antropologia fizică şi cea socială/culturală: dacă aceasta din urmă poate avea, eventual, o ramură "urbană", cea dintîi nu are cum să fie "urbană" sau "rurală" pentru simplul motiv că scheletele şi măsurătorile sale sînt ceea ce sînt la sat şi la oraş deopotrivă. Dar merge şi aşa, mulţi citesc, puţini cunosc, nu-i aşa? Şi apoi, antropologi fizici mai sînt (un întreg şi venerabil institut), în timp ce antropologi culturali, mai greu. Aşa că, vorba colonelului meu din armată, mergem înainte cu ce avem! Apoi, antropologia asta urbană care ne este promisă nu prea seamănă a antropologie urbană. Mai exact, nu prea seamănă a nimic, e sublimă, dar lipseşte cu desăvîrşire. Sînt de toate - şi probabil că va urma încă ceva în plus - dar nimic coerent şi consistent. Fiecare nou-venit în comitetul de iniţiativă mai adaugă ceva, ce a văzut pe National Geographic sau a visat de cînd era mic. Unii au citit, se pare, un manual american de antropologie pentru farmacişti sau ceva similar. Lucruri pasionante uneori, recunosc, dar zău aşa, nu tot ce visează noaptea sau citeşte ziua homo mioriticus se cheamă antropologie! Spuneţi-i şi voi acţiunea Vreau şi eu un muzeu! sau Asociaţia de pata-antropologie deambulatorie, nu ştiu, ceva nostim şi creativ, căci muzeu de antropologie urbană nu poate fi decît ceva care are o legătură cît de mică cu antropologia urbană. Or, nici una dintre domniile voastre, nu vă fie cu supărare, nu aveţi vreo astfel de legătură cu acest domeniu profesional şi nici ideile pe care le promovaţi nu prea aduc a antropologie. Şi,