Produse tradiționale ca la tata acasă

Şi iar a venit Crăciunul, şi iar am mîncat ca românul de sărbători... Mai întîi şi mai întîi porcăriile, printre care s-au amestecat însă şi ceva cîrnaţi de oaie, ceva pastramă de raţă şi Dumnezeu ştie ce alte orătănii. Pe de altă parte, brînzeturi, de vreo zece feluri, bune de să trezească interesul chiar şi unui francez. Toate „tradiţionale“, bineînţeles, chiar dacă vechimea tradiţiei brînzeturilor de capră sau a burdufului cu chimen, de pildă, este mai degrabă de ordinul lunilor decît al secolelor. În orice caz, pot să garantez că erau „autentice“ toate, adică cei de la care le-am luat chiar le-au făcut cu mîna lor, în gospodăria lor şi de la vitele lor. Şi, în plus, erau bune rău!   Acum, cît timp toate astea stau claie peste grămadă la digerat, eu am răgaz să mă gîndesc la soarta lor îndoielnică. Eu barem ştiu ce am băgat în gură, căci îi cunosc direct şi personal de vreo doi-trei ani pe toţi producătorii de la care am cumpărat. Nu ştiu însă dacă toţi dintre dumneavoastră puteţi fi la fel de siguri. Cu cîteva zile înainte de sărbători, preşedintele Romalimenta a declarat, de pildă, că produsele comercializate la tarabe sub denumirea „tradiţionale“ sînt de fapt cumpărate din piaţă şi vîndute de două-trei ori mai scump – ne informează Mediafax. Şi, din păcate, de multe ori cam aşa stau lucrurile... 

Supăraţi în primul rînd ar trebui să fie consumatorii. Dar nu prea sînt, căci inflaţia de tîrguri cu produse „ca la mama acasă“ este (încă) seducătoare şi majoritatea clienţilor nu observă (sau trec cu vederea), în entuziasmul momentului, faptul că multe dintre aceste produse sînt cam „ca la tata acasă“, mai din fabrică, mai din mall... Am fost, de pildă, la un tîrg de produse tradiţionale din Bran, unde nu era nici un brănean, iar „ţăranii“ de la tejghele de-abia ştiau cum să-şi poarte clopul. Altădată, un „mic producător“ care îmi explica cum face el cîrnaţii doar cu nevastă-sa, acasă, nu s-a putut abţine şi mi s-a lăudat cum vinde el cel puţin zece tone de cîrnaţi pe săptămînă. Straşnică nevastă trebuie să fi avut!... 

De ce toate aceste matrapazlîcuri? Simplu: o piaţă de nişă în plină expansiune, cu o cerere tot mai mare, o ofertă foarte mică şi o reglementare ca şi inexistentă. Pe de altă parte, venituri mai mari în aval (produsele „tradiţionale“ sînt, evident, mai scumpe) şi cheltuieli mai mici în amonte (dacă spui că faci produsele tradiţionale în gospodărie, făbricuţa ta este scutită – deocamdată – de o serie de investiţii şi taxe altminteri obligatorii). În plus, tot primarul (şi nu numai) a învăţat că astfel de tîrguri plac la lume mai ceva decît fasolea cu cîrnaţi de 1 decembrie, aşa că invitaţiile pentru „micii producători tradiţionali“ au început să curgă. Şi atunci, nu-i aşa, la plăcinte, înainte!  

Adevărata problemă este însă pentru infima categorie a micilor producători reali; ei ar trebui să fie – şi unii chiar sînt – cei mai supăraţi. Marii industriaşi reprezentaţi de domnul Minea au dreptate să fie enervaţi pe vînzătorii de iluzii tradiţionale, dar nu asta e cea mai mare problemă a lor. Micii producători care de-abia se ridică, pe cont propriu, din ţărănimea noastră falimentată, riscă însă să fie compromişi la grămadă sau chiar scoşi de pe piaţă înainte chiar de a intra cu adevărat. Iar aceasta este una dintre cele mai mari probleme ale întregii noastre ţări.  

De ce? Pentru că România este un caz cu totul aparte – şi dramatic – în peisajul european: sîntem ţara cu cea mai mare populaţie rurală (aproximativ 50%) şi cel mai mare procent de ocupare în agricultură (de aproximativ şapte ori mai mare decît media europeană), dar cu cele mai mici exploataţii agricole din Europa. Dacă mergem un pas mai departe, descoperim ceea ce un raport CRPE recent numeşte „cele două agriculturi ale României“: la o extremă, aproximativ 1,9 milioane de gospodării exploatează sub două treimi din suprafaţa agricolă utilizată, fragmentată în loturi medii de 2,3 ha, care nu permit decît o agricultură de subzistenţă; la extrema cealaltă, sub 20.000 de exploataţii deţin peste o treime din suprafaţa agricolă utilizată şi posedă în medie 270,4 ha. Între subzistenţă lucie şi noii latifundiari, acolo unde ar trebui să fie clasa de mijloc a agriculturii, acest mic fermier despre care vorbeam, pe care se bazează în foarte mare măsură mai toate agriculturile europene şi care ar fi singura soluţie (parţială) pentru imensa noastră populaţie rurală, nu se află practic nimic. 

Aceste date – şi alte detalii – se află şi pe site-ul MADR. Ministerul uită însă să spună că 0,9% dintre exploataţii au cumulat 51% din subvenţiile europene directe, ceea ce constituie cea mai inechitabilă distribuţie a subvenţiilor din toată Europa (CRPE, 2009) şi ceea ce scoate definitiv din joc categoria micilor producători. În schimb, acelaşi MADR sugerează următoarea strategie salvatoare: „În contextul actual al economiei de piaţă, de modul înţelegerii şi aplicării tehnicilor de marketing depinde bunăstarea cetăţenilor din zona rurală şi urbană, precum şi bunăstarea producătorilor agricoli“. Deci, ceea ce le lipseşte celor aproape două milioane de gospodării de subzistenţă din ţara noastră pentru a fi fericite nu este decît puţină iniţiere în ale marketingului, căci în rest au de toate. 

Această politică agricolă inedită se traduce apoi în ceea ce vedem: nu prea avem adevăraţi mici producători, nici produsele de pe piaţă nu sînt totdeauna tocmai tradiţionale, dar avem nişte tîrguri!... Pentru Revelion, grăbiţi-vă deci să-i mai prindeţi pe cei cîţiva mici producători reali şi produsele lor minunate! 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte a sa este Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.