Procrastinare

25 octombrie 2017   TÎLC SHOW

Termenul procrastinare a fost preluat în româna actuală pentru că lipsea un cuvînt care să denumească amînarea sistematică, repetitivă, devenită trăsătură de comportament, cu explicaţii sociale şi mai ales psihologice. Este aşadar un împrumut necesar (adaptare a cuvîntului englez procrastination) şi în acelaşi timp un cuvînt la modă, pentru că pare să caracterizeze o stare tot mai frecventă, în răspăr cu ritmurile vieţii cotidiene, cu acumularea termenelor finale şi cu obsesia eficienţei. Româna avea, desigur, un verb şi derivatul său substantival pentru a desemna actul în sine – a amîna şi amînare. Cele două cuvinte nu descriu însă şi comportamentul constant, devenit chiar trăsătură a personalităţii sau viciu autodistructiv. Nu au această accepţie specializată nici împrumuturile moderne din franceză – a tergiversa, a temporiza – şi cu atît mai puţin vechiul şi popularul a tărăgăna. Pînă să devină o temă de meditaţie şi de dezbatere a vremurilor noastre, probabil că manifestările repetate ale procrastinării intrau pur şi simplu în sfera termenului lene (de care psihologii o disociază totuşi cu grijă). Odată cu recunoaşterea fenomenului s-a impus şi cuvîntul care îl denumeşte; substantivul românesc, absent din dicţionarele curente, are mii de atestări în Internet: „Procrastinarea, boala civilizaţiei moderne“ (adevarul.ro); „Procrastinarea este un comportament des întîlnit la aproape toţi oamenii, şi poate fi uşor confundat cu lenea“ (la-psiholog.ro); „Cum să învingi procrastinarea“ (minteforte.ro) etc. Destul de frecvent este şi verbul a procrastina (engl. procrastinate): „întîrziem, amînăm, procrastinăm“ (republica.ro); „de ce există încă atîtea persoane care procrastinează în stil mare“ (1cartepesaptamana.ro). Au intrat în circulaţie şi adjectivul şi substantivul care denumesc agentul amînării: procrastinator şi procrastinatoare (engl. procrastinator): „în mintea unui procrastinator profesionist“ (ted.com); „Procrastinatorul amînă, tărăgănează şi lasă pe ultima sută de metri ceea ce are de făcut“ (cariereonline.com); „aş vrea să fiu disciplinată, harnică şi serioasă, nu ca în viaţa asta, în care sînt procrastinatoare, leneşă şi superficială“ (terorista.ro).

În engleză, franceză, italiană etc. verbele procrastinate, procrastiner, procrastinare şi familiile lor lexicale sînt cultisme de origine latină. E interesant că verbul latinesc procrastino are o structură etimologică similară cu a verbului a amîna. Aşa cum amîna provine din prepoziţia a şi adverbul mane („mîine“), procrastino este la origine alcătuit din prepoziţia pro- („pentru“) şi crastinus („de mîine“, derivat de la adverbul cras „mîine“) (Ernout şi Meillet). În franceză, procrastination este destul de rar, dar e înregistrat de dicţionare (Trésor de la langue française informatisé) cu o atestare din Proust, cu explicaţia „l’ajournement perpétuel“; şi mai rare sînt verbul procrastiner şi substantivul procrastinateur. În italiană, procrastinare este destul de bine reprezentat.

De fapt, cuvintele din familia lui procrastinare nu sînt atît de noi în română pe cît s-ar crede. Termenul fusese deja introdus, împreună cu familia sa lexicală, în dicţionarul academic al lui Laurian şi Massim (Dicţionarul limbii române, 1876): procrastina – „a amîna pe mîne, pe a doua zi şi în genere a amîna“; procrastinaţiune – „acţiune de procrastinare“; procrastinat – „amî-nat“; procrastinatoriu, -torie – „care amînă de azi pe mîne“.

Sub influenţa englezei şi a terminologiilor de specialitate, cuvîntul procrastinare se va impune probabil în uz, deşi nu este nici transparent, nici uşor de pronunţat. E încă o ironică răzbunare a latiniştilor, atît de criticaţi pentru că ar fi introdus în limbă cuvinte inexistente, cultisme artificiale. Judecata epocii şi a unei părţi a posterităţii era nedreaptă; se vede astăzi tot mai bine că multe dintre intuiţiile şi propunerile dicţionarului latinizant au fost confirmate de evoluţia românei standard şi a terminologiilor speciale; nu în ultimul rînd, de recentele împrumuturi din engleză. 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).

Mai multe