Procesul maimuţelor, recurs în anulare?
Prietenul meu A. tocmai îmi povestea despre o emisiune la televizor şi despre o profesoară de biologie care declara foarte serioasă, cu această ocazie că nici ea nu crede în ipoteza lui Darwin. Ne întrebam cam cum ar arăta lecţiile de biologie creaţionistă ale unei astfel de profesoare, cînd o bună colegă a intervenit pe un ton cumpătat: Să ştiţi că, pentru copiii mei, şi eu aş prefera să li se predea şi creaţionismul, nu numai evoluţionismul. E bine să cunoască şi interpretarea alternativă, în loc să se limiteze la Darwin! Am făcut ochii mari: ceva nu e în regulă în Danemarca asta!... Bernard-Henri Lévy povesteşte şi el explicaţiile pe care le-a primit de la pilotul care-l plimba peste Marele Canion din Colorado: "Există două teorii - îi arată tînărul pilot relieful frămîntat de sub ei. Cea care susţine că tot ceea ce vedeţi s-a născut încetul cu încetul, în cursul a milioane de ani sau chiar miliarde de ani, pe măsura eroziunii. Şi cealaltă, care afirmă că totul, toate aceste minuni, aceste monumente la fel de frumoase ca templele de la Angkor (...), că toate astea, deci, nu pot fi rodul întîmplării, că au avut nevoie de un artist şi că acest artist e Dumnezeu". Iar tînărul pilot prefera fără ezitări teoria din urmă. Două teorii, deci... În Statele Unite există mulţi - ba chiar tot mai mulţi - astfel de adepţi ai creaţionismului, care se opun vehement ca darwinismul să ajungă la urechile copiilor lor, evoluţionismul devenind o disciplină blestemată în şcoli. Lucrurile nu se opresc însă la această opţiune evlavioasă. Există de cîteva decenii bune şi o versiune ştiinţifică, susţinută de nume sonore ale vieţii academice, şi care nu cere eliminarea evoluţionismului, ci, "pur şi simplu", îi opune o altă interpretare ştiinţifică. Deci, într-adevăr, două teorii... "Genială, da, această invenţie a Ťcreaţionismului ştiinţific» - conchide Bernard-Henri Lévy. Admirabilă, această înălţare la rangul de Ťştiinţă» a ceea ce este întruchiparea însăşi a superstiţiei şi a imposturii. Există două teorii şi puteţi alege: este formula unui obscurantism luminat; este actul de credinţă al unui dogmatism reconciliat cu libertatea cuvîntului şi a gîndirii; este, fără să aibă aerul, manevra ideologică cea mai subtilă, cea mai dibace şi, în fond, cea mai periculoasă a dreptei americane, de ani de zile." Cred că este însă mult mai mult decît atît. Sau este toate acestea pentru că este şi altceva: ca orice "teorie" despre ordinea ultimă a lumii, este şi viziune politică de guvernare a acestei lumi, este adică, în ultimă instanţă, un act de Putere. Şi, ca atare, este o poveste veche... Evoluţionismul în sensul său larg (şi nu Darwin...) a inaugurat un alt timp al lumii şi, implicit, o altă ordine a acesteia, pe care o numim, generic, modernitate. Indiferent de variantele sale succesive, el se opunea nu atît - sau nu doar - creaţionismului în ipostaza sa teologică, ci viziunii tradiţionale a lumii în general, reprezentării dominante a ceea ce Arthur Lovejoy a numit, în 1936, The Great Chain of Being. Metaforă frumoasă, care exprimă convingerea fermă a lumii "tradiţionale" că toată diversitatea lumii, de la bacterie la om, ba chiar şi mai departe, la îngeri, constituie o ierarhie dată, şi nu o succesiune în devenire. Iar această ierarhie este o operă de artă (după cum sugera şi pilotul din povestea de mai sus), definită prin ceea ce Lovejoy numeşte "plenitudine": nimic nu poate lipsi din această creaţie perfectă a lumii! După cum constată şi Lovejoy, această viziune era incompatibilă cu "orice credinţă în progres sau, mai exact, în orice soi de schimbare semnificativă ce ar putea surveni în ansamblul acestui univers. Lanţul existenţei, în măsura în care continuitatea şi completitudinea îi erau afirmate pe baze cutumiare, era un exemplu perfect al unei scheme absolut rigide şi statice a lucrurilor". Rigide, statice, dar mai ales ierarhice! De la ierarhia îngerilor pînă la ierarhia relaţiilor sociale, familiale, între bărbat şi femeie etc., totul era dat, bine dat şi îndreptăţit să rămînă ca atare. Totul era deci un sistem complet de relaţii ierarhice - adică de inegalitate. Criteriul era gradul de perfecţiune, cum ar fi spus Aristotel, sau distanţa faţă de Dumnezeu, cum preferau să considere creştinii. În orice caz, din această viziune rezulta o listă completă şi eternă de relaţii de putere: a regelui faţă de supuşii săi, a nobilului faţă de sclavi, a omului faţă de animale, a bărbatului faţă de femeie, a tatălui faţă de copii etc. După caz, această listă putea fi adusă apoi la zi, adăugîndu-se, de pildă, superioritatea spaniolilor faţă de indienii din Lumea Nouă şi concluzia firească ce rezulta din această stare de lucruri: "Cine va nega că folosirea prafului de puşcă împotriva păgînilor înseamnă să-I oferi lui Dumnezeu tămîie?" - se va întreba retoric un conchistador. Mult mai tîrziu, fără să mai întrebe ceva, un preşedinte american va fi convins că ştie care este "axa Răului" ce străbate lumea şi Îi va oferi lui Dumnezeu alt fel de tămîie. Acestei teze a "inegalităţii", susţinută de Sepúlveda, i se va opune la Valladolid, în 1550, abatele dominican Las Casas. "Adio, Aristotel! - va exclama acesta. Christos, întruparea adevărului etern, ne-a lăsat următoarea poruncă: ŤÎl vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi»." Ierarhia era eliminată din Creaţie. Nimeni nu a învins, atunci, la Valladolid şi disputa a rămas, într-un fel, deschisă pînă în prezent... Problema nu este deci, neapărat, una teologală - în orice caz, nu este doar una teologală. Cu atît mai mult nu este doar una de simplă credinţă individuală. Pe scurt, implicaţiile unei astfel de preferinţe senine pentru creaţionism pot trece cu uşurinţă dincolo de sfera dreptei credinţe, pentru a genera credinţa în dreapta rînduire a inegalităţilor. Din acest punct de vedere, nu atît de urmaşii lui Las Casas mi-e teamă în această revenire a creaţionismului, cît de cei ai lui Sepúlveda - cei conştienţi, dar mai ales cei în necunoaştere de cauză. Căci, binecuvîntată de Dumnezeu şi pusă la îndemîna habotnicilor, această teorie a inegalităţii poate face ravagii cu inima uşoară, transformîndu-se, peste noapte, într-o practică legitimă a vieţii noastre de zi cu zi!