Prizonieri în rang secund?
Totul e luat ușor la noi. Să fie din cauza apropierii de porțile Orientului sau să fie o atitudine colectivă construită în timp și repetată pînă a devenit parte din însăși natura noastră românească, rod al vreunei profunde înțelepciuni la care au ajuns ai noștri după ce au trecut cum au trecut prin istorie? Român sînt și nimic din ce e românesc (cu bune și rele) nu mi-e străin, dar tot nu pot să iau ușor ceea ce am pățit noi, ca popor, în decembrie, cînd cancelarul austriac a refuzat abuziv dreptul nostru de a deveni parte a Spațiului Schengen.
După ce ne-am enervat și am jurat boicoturi, ne-am potolit repede. N-am boicotat nimic. În orice caz, pînă la urmă, am luat și această nedreptate ușor, dovedind încă o dată o trăsătură colectivă bine cunoscută din istorie: sîntem îndurători.
După ce acel cancelar sinistru a comis un abuz la adresa românilor și nu a putut fi nici oprit, nici sancționat în vreun fel, în spațiul public românesc s-au conturat rapid cîteva tipuri de reacții. Îi las la o parte pe politicieni, în frunte cu linia penibilă Iohannis – Ciucă – Aurescu – Bode, că de la ei nimeni nu mai așteaptă nimic. Doar spre amuzament menționez vorbele grele rostite de strașnicul lider politic Rareș Bogdan într-o dezbatere europarlamentară de la Strasbourg, la cîteva zile după ce austriacul a blocat poporului român un drept garantat de tratatele UE: Guvernul român va reacționa, iar Austria „va suporta consecințele“. Brrr!! Tare băiatul! După cum vedem, Austria suferă consecințe grave. La fel, să trecem și peste ceilalți lideri politici europeni care și-au declarat, în cor, dezamăgirea. Așa, și? După ce toți constată că acest cancelar abuzează, pleacă acasă dezamăgiți ca niște adolescenți care ies de la un film pe care l-au crezut „cu bătaie“, dar a fost cu muzică clasică. Dezamăgiți, și?
Reacțiile care mă interesează sînt cele din societatea românească, din România vie, reală, în care trăim. Primul tip de reacție a fost de revoltă. Lumea a cerut o atitudine pe măsura nedreptății. Dar acest curent s-a stins rapid. Mai întîi, pentru că așa ne e felul, cum ziceam mai sus. Ne trece repede năduful. În al doilea rînd, pentru că pe valul acestei reacții firești, naturale și sănătoase s-au suit o grămadă de inși cu care n-ai vrea să fii în aceeași tabără, la o adică: haita zgomotoasă de nătărăi naționaliști care joacă cu pasiune orice carte anti-europeană le cade în mînă. Cînd apucații care pupă tricolorul pe Facebook, în ie, încinși cu chimire și gata în orice secundă să caftească trădătorii de neam și țară umplu locul, îți vine să pleci.
Al doilea tip de reacție a fost aceea a autoculpabilizării imediate. Sigur, austriacul nu e chiar în regulă, dar noi sîntem de vină. Aici, s-au desprins mai multe nuanțe. Unii au zis că sîntem de vină pentru că, în realitate, mințim Europa: noi nu sîntem deloc gata să intrăm în Schengen, chiar dacă rapoartele Uniunii zic că sîntem, chiar dacă cel puțin două duzini de țări europene cred că sîntem gata. Alții au zis că sîntem gata, dar liderii politici români sînt atît de slabi în jocul european, că ratează cu poarta goală. Sînt dintre aceștia din urmă.
În fine, al treilea tip de reacție a venit de la împăciuitori, de la cei care cred și acum că Occidentul, chiar și cînd e tîmp ori nedrept, e mereu rațional, civilizat și manierat. Cei care nu pot crede că prin parcul de domni și doamne numit Uniunea Europeană poți da și de maidanezi turbați sau de șerpi veninoși au spus că, sigur, austriacul ne-a făcut-o, dar nu e bine să reacționăm musculos. Mai bine e să stăm cuminței, să ștergem flegma cu dosul palmei și să explicăm calm, rațional, de ce merităm să intrăm, să-l convingem pe individ că a greșit. Părerea că unii ca Nehammer sau Orbán sînt genul care reflectează la argumente raționale și se străduiesc să judece drept în general, dar uneori mai greșesc și trebuie doar să le explici că ascultă, pe mine mă înduioșează. Eu cred că genul de carnasier politic pe care acești doi indivizi îl exemplifică nu se înfruntă rațional și argumentativ, ci în forță. Politica este, adesea, un joc de băieți răi, în care mai sucești mîna la spate, mai strîngi cu ușa, mai faci oferte care nu se pot refuza. Sigur, cu zîmbetul pe buze și în cadrele politicoase ale Uniunii Europene. În fond, politica este adecvarea mijloacelor la împrejurări pentru atingerea scopurilor strategice. Pentru asta, bineînțeles, trebuie să fii stăpîn pe tot soiul de mijloace, trebuie să citești lucid împrejurările și trebuie să știi bine scopul.
Dar dacă încercăm să trecem dincolo de aceste conjuncturi, dincolo de zgomotul caragialesc al oamenilor politici români care ne conduc și de rumoarea părerilor zilei, ajungem la problema reală. O problemă grea care, mai ales pentru noi, majoritatea românilor pro-europeni, e atît de dificilă încît refuzăm să ne‑o punem: cum ne gestionăm statutul de cetățeni de rang inferior într-o Europă unită? Mă grăbesc să precizez ce înseamnă statutul de rang inferior pentru mine: faptul că un lider politic sau un mare jucător economic european își permite să facă, în relația lui cu cetățeanul român, ceva ce nu și-ar permite niciodată cu un cetățean german sau francez, de pildă.
Nu este acum important să discutăm cum și de ce am ajuns să avem parte de acest tratament discriminatoriu. Fapt e că s-a răspîndit și că am ajuns să-l acceptăm. Indiscutabil, sîntem ultimii ca performanță statală, economică și politică în UE. Eu sînt un susținător al ierarhiilor și înțeleg bine de ce cei mai buni trebuie să-i conducă pe cei mai slabi – n-aș vrea să înțelegeți că sînt și eu în iluzia că chiar avem un cuvînt la fel de greu în UE precum Germania, Italia, Franța. Mi se pare normal, repet, ca cei puternici că conducă. Dar aici nu e vorba despre Guvern – guvernarea României trebuie să asculte de guvernarea Europei în mai toate privințele și să înțeleagă că cele în care nu trebuie să asculte sînt foarte puține. Aici este vorba despre noi, milioanele de români, căci Schengen e pentru noi, nu pentru guvernele noastre. Cum suportăm noi acest statut secund cînd avem aceleași drepturi în Uniune pe care le are, de pildă, austriacul?
În România, anul viitor va fi un an al schimbării politice. Avem alegeri. Partidele politice ne vor face aceleași oferte: indivizi mediocri, impostori, proști, lacomi, vanitoși. Ca stat, România nu va fi altfel decît este. Dar oare lumea românească poate fi altfel decît îi este statul? Dar oare, chiar dacă statul e cum e, românii pot să dobîndească reflexele, reperele și atitudinea unui popor alcătuit din cetățeni care-și depășesc rangul?