Privirea unui rege trist
Va mai trece încă destulă vreme pînă cînd ne vom mai liniști un pic. Ne vom jigni și vom mai rupe din noi fără milă, pînă cînd ne vom trezi, poate, în pragul ultimei disperări. Dar și atunci sîntem în stare să ne certăm cumplit. Ceasul lumii noastre ar putea să bată liniștit ultimele ore, noi nu l-am băga în seamă, pentru că am fi prea ocupați cu ciondăneala. Ultimul scandal ar putea fi cel în care ne păruim din cauza unor teme foarte dragi nouă. Cine a fost primul, cine a spus-o cel mai apăsat, cine a știut să folosească un ton cît mai tînguitor, cine a lăcrimat prima oară și cine a făcut gestul cel mai melodramatic, atunci cînd am hotărît, cu toții, că e prea tîrziu?
Unii spun că a plecat din țară ducînd cu el ditamai hălcile din averea noastră națională. O spun pe toate tonurile, știu ei cum s-a-ntîmplat, au informații sigure. Alții spun că a inventat povestea cu omorîrea unor studenți, în cazul în care refuza să abdice, doar ca să aibă un motiv să părăsească scena, după ce se înțelesese de minune cu comuniștii. Unii spun că a scurtat războiul cu șase luni, salvînd sute de mii de vieți. Alții vorbesc și despre salvarea multor evrei de la deportarea în lagăre de exterminare. Unii spun că ne a salvat onoarea în fața puterilor occidentale, alții că ne-a dat pe mîna rușilor, condamnîndu-ne la zeci de ani de comunism crunt. Unii spun că a făcut un gest de curaj nebun, arestîndu-l pe Antonescu și scoțînd România din alianța cu Hitler, alții spun că a fost o eroare cumplită, că ne-a consolidat reputația de eterni trădători, că mai bine eram o țară ocupată și devastată de ruși prin război decît să ne punem de bunăvoie la dispoziția lor, să ne semnăm singuri sentința la umilire groaznică. Unii spun că s-a comportat cu demnitate, că le-a ținut piept comuniștilor așa cum a putut, că a încercat tot ceea ce era de încercat, pînă în ultima clipă. Alții spun că Groza l-a manipulat așa cum a vrut, că a negociat la sînge plecarea, că l-a lăsat să ia suficient, în așa fel încît să se asigure că regalitatea primește o lovitură de grație, pierde meciul cu istoria și se compromite iremediabil.
Să vină cineva să ne ceară un punct de vedere nuanțat. Îi sărim în cap și lăsăm doar scheletul din el. Alb, perfect lucios, gata de pus în vitrina muzeului. Cum să vedem noi ceva nuanțat, cînd totul este dramatic? Cum să ne păstrăm un pic cumpătul, cînd totul trebuie însoțit cu gesturi ample, cu muzică de fundal, cu tunete și trăsnete, cu ploi torențiale, sub care se aud, falnic, discursurile noastre de specialiști în orice? În momente în care ar trebui să facem zgomot, sîntem obosiți de scandalul din ajun, iar istoria ne găsește dormind un pic, de după-amiază. Cînd ar trebui să păstrăm un pic de liniște, explodăm de energie și nimic nu ne mai ține domoliți, abia așteptînd să ne cîntăm marșurile de glorie. Cînd ne convine, ne declarăm occidentali puri și puriști, să nu fie nici un dubiu. Cînd nu ne place ceva la Occident, ne declarăm balcanici, latini corciți cu slavi, nație mai complicată, care nu se citește așa, de la prima vedere. Așa cum toți cădem, de fiecare dată, pe toate tonurile, în păcatul de a zice ceva general despre toată lumea, de a judeca tot universul, de a înjura plămada din care venim, de a o face de ocară în cele mai grobiene sau mai fine feluri. Adică de a zice ceva, întotdeauna de rău, despre lumea asta a noastră, românească. Dar totul trebuie spus în așa fel încît vorbitorul să nu fie confundat niciodată cu poporul din care face parte.
Trecutul e, pentru cei mai vocali dintre noi, un soi de parcelă pe care am primit-o moștenire de la ai noștri. Ideea e că facem ca la bloc. E locul meu? Fac ce vreau în el! Pun muzică la ce oră am chef, mut mobile cînd îmi vine, bat nevastă și copii, dar dau și găuri cu bormașina, în același timp. Așa e și cu trecutul. E al meu? Păi, înseamnă că fac ce vreau cu el. De obicei, suflu-n el ca-n trompetă, să audă toată lumea că am așa ceva. Se cheamă că-l pun în valoare. Și suflu pînă amețesc, pentru că nu știu note. Suflu așa, după ureche, și mi se pare, ori de cîte ori vine cineva cu o partitură, că ăla vrea să mă-ncurce. Și-ncep să cred că orice autor de partitură e un dușman al cîntatului autentic, prin urmare și al oricărui tînăr talent în plină afirmare, așa cum sînt eu. Și-ncep să urăsc ideea de muzică, pentru că mi se pare că e o chestie confiscată de alții, la care eu nu mai am acces. Atunci încep să fac zgomot. Cît mai mult zgomot. Să se știe că sînt și eu aici. Că particip cumva la mersul lumii.
Și-atunci fac zgomot cu orice prilej. Pentru că nu mai știu să deosebesc cîntecul de bucurie de cel de supărare. Mi se pare că, pentru a se vedea că sufăr sau că mă bucur, trebuie să fac mult. Să depun efort. Să se observe. Subiectul bucuriei sau al tristeții devine secundar. Aproape că nici nu mai contează. Important e să se audă zgomotul. Să se știe că sînt aici. Că exist. Că am și eu bucuriile și tristețile mele. Că am suflet. Că știu ce se-ntîmplă pe lumea asta. Că, deși mi se pare că nu prea contez, vreau să dau de știre că știu eu cum merg lucrurile. Să se știe că știu. Atît. Restul nu prea mai contează. Să se noteze că am zis. Să se știe că sînt special. Deosebit. Altfel. De exemplu, să se știe că am avut și eu rege. Mă rog… Că noi am avut rege. Și contează mai puțin faptul că l-am avut. Pentru că cel mai important, acum, e să arătăm că știm totul despre el. Și cei care-l plîng, și cei care-l condamnă. Și e competiție. E concurs. Cine-l plînge cel mai cu patos și cine l condamnă cel mai viguros. Jos, o scenă plină ochi de inși zgomotoși, care se ceartă. Deasupra, un tablou din care coboară, peste toți, o privire tristă.
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
Foto: Adevărul