Principiul dormitorului
Colegii de la Kerala University hotărîseră să facă un fel de documentar despre workshop, cu o echipă de profesionişti de la o televiziune locală. Erau înregistrate cele mai importante intervenţii, apoi, în pauze, fiecărui profesor i se lua cîte un scurt interviu. Ceva mi se părea ciudat în aceste interviuri, dar nu îmi dădeam seama ce anume. Apoi am realizat: fiecare persoană era adusă în curtea interioară a luxuriantului centru iezuit unde se desfăşura workshop-ul şi plasată cu grijă în nişte tufişuri tropicale, sub un pîlc de palmieri. Imaginaţi-vă deci un operator sau jurnalist român plasînd nişte intelectuali în boscheţii din curtea Bibliotecii Academiei, pentru a le pune întrebări fundamentale despre ştiinţă! Aşa ceva nu se face! Decorul firesc pentru un asemenea interviu nu poate fi decît un birou, un fotoliu cu nişte cărţi pe fundal, ceva de genul acesta. Ceva care să se potrivească cu activitatea intelectuală, nu-i aşa? Ei bine, aşa gîndeau şi colegii indieni, doar că pentru ei decorul cel mai potrivit era, în modul cel mai firesc cu putinţă, un cadru de natură bine ales. Desigur, hrănit cu Eliade şi Tagore cînd eram adolescent, scăldat în adierile hipiote care mai ajungeau şi pe la noi, îmi mai aduceam aminte cîte ceva despre fascinanta identitate brahman-atman şi unitatea cu un cosmos faţă de care spaţiul nostru ptolemeic părea meschin, iar timpul semitic al religiilor noastre rămînea îngrijorător de limitat. Ştiam, bineînţeles, cîte ceva despre samsara şi faptul că această idee a metempsihozei schimbă fundamental relaţia cu natura, în general, şi cu lumea animală, în particular: dacă acest şobolan este cumva vreun străbunic poposit aici în lungul său şir de reîncarnări, nu e firesc să îl consider ca pe o rudă şi să mă port frumos cu el? O fi... Teoretic, puteam să înţeleg deci, oarecum, de unde li se trăgea colegilor indieni cu filmările în natură. Practic însă, atît organismul, cît şi spiritul meu reacţionau diferit. Aici, pe viu, natura te invadează însă, te hrăneşte în aceeaşi măsură în care te suge de vlagă şi te înghite, iar transpiraţia care îţi curge neîncetat pe faţă te face să visezi la clima bine temperată de acasă. Firescul putrefacţiei este şi el aproape o insultă adusă corpului tău european. De la ciorile care se amestecă printre picioarele precupeţelor din pieţe pentru a se ospăta cu maţele de peşte sau gunoaiele care îşi aşteaptă ciclul vieţii şi al morţii pe marginea tuturor drumurilor şi în bătătura tuturor caselor şi pînă la "excesul" general de vegetaţie, totul contribuie la instalarea unui disconfort de care îţi este, eventual, ruşine, dar care e mai puternic decît tine. Oamenii care dorm adesea afară, printre aceste gunoaie sau sub un palmier, te fac să-ţi întorci privirile. Nu au nici o legătură cu homeless, sans abri & co., iar jena ta uşor scîrbită nu-şi are sensul: dormitul nu este, la noi, un act privat - îmi explică un coleg indian. Dar imaginea dormitorului este prea puternică pentru a nu judeca totul din această perspectivă. Mă gîndesc în continuare nu atît la India, pe care nu am cum să o pricep după cele cîteva săptămîni petrecute pe cele cîteva sute de kilometri pătraţi pe care i-am parcurs, ci la mine, la noi, la ceea ce numim "civilizaţie occidentală". Ceea ce te izbeşte poate cel mai mult aici este nu atît relaţia lor diferită cu natura, ci, prin contrast, modul şi gradul în care noi ne-am construit civilizaţia şi bunăstarea împotriva naturii. Am transformat relieful înconjurător în peisaj şi locul de lîngă casă în grădină, am înlăturat animalele şi le-am reintrodus în casă doar pe cele (extrem de puţine!) care s-au lăsat civilizate, devenind "animale de companie". De asemenea, am ţinut exuberanţa vegetaţiei la distanţă, pentru a o reintroduce în living doar după ce era să o pierdem de tot şi doar sub forma disciplinată a "plantelor de interior". Chiar şi aerul pe care îl respirăm am ajuns să-l "condiţionăm". Procesul civilizării despre care vorbeşte atît de frumos Norbert Elias este poate, mai presus de toate, acest efort susţinut de îndepărtare de natură, de construire a unor cercuri concentrice de izolare confortabilă. Iar "dormitorul" poate fi considerat metonimia acestei utopii active: desprinderea casei de peşteră, a locuinţei de staul, a gospodăriei familiale de restul comunităţii, a spaţiului de mîncat de spaţiul de dormit, medierea contactului dintre corp şi mîncare prin mese, veselă şi tacîmuri (din acest punct de vedere, firescul cu care localnicii îşi folosesc cele cinci degete ale mîinii drepte pentru a se servi direct de pe frunzele de palmier este o altă ofensă adusă bunelor noastre maniere!) şi dintre corp şi sol prin tot felul de paturi, toate acestea sînt tot atîtea "cuceriri" ale civilizaţiei în drumul său spre confortul şi intimitatea individului. Iar dormitorul, tot mai retras în fundul casei, izolat de prăvălie şi de spaţiile de socializare, este simbolul însuşi al acestei intimităţi confortabile. Şi procesul merge mai departe: o anchetă realizată recent în Anglia arată că dormitul se retrage tot mai mult în camere individuale, chiar şi soţii avînd de la început propriile dormitoare pentru a opera în linişte şi individual cu televizoare, calculatoare, telefoane mobile şi alte gadgeturi devenite indispensabile. Tehnica devine tot mai mult mediul nostru natural, care pătrunde chiar şi în dormitoarele noastre, îndeplinind astfel izolarea noastră completă de natură. În aşa măsură încît, înconjurat de atîta natură, nu pot să nu visez - cu ruşine, dar în deplină onestitate - la confortul şi intimitatea dormitorului meu de acasă... Nu este de mirare astfel că pînă şi viziunile noastre science fiction sînt bîntuite de oraşe ale viitorului închise în tot felul de cupole de sticlă, ducîndu-şi viaţa agitată cu condiţia să rămînă perfect izolate de mediul înconjurător. Dar oare nu pierdem totuşi ceva esenţial cîştigînd tot acest confort artificial?