Prin Germania profundă
Unele treburi m-au purtat din nou, la vreme de pandemie, pe drumurile Germaniei. O țară în care Jeremy Clarkson spunea că „nu ți-ai face vacanța”. Într-adevăr, nu are o mare caldă și un cer senin, n-are insule ca Grecia, nici orașe ca Italia sau Spania, n-are șosele de coastă ca Croația, fiorduri ca Norvegia sau munți ca Austria, n-are castelele și nici vinurile și sofisticata bucătărie din Franța. Pînă la urmă, toate astea pot fi niște clișee. Apropo de mîncăruri însă, la München mi s-au confirmat parțial. La o terasă din chiar centrul orașului, lîngă celebrul Dom, am primit o friptură de porc despre care nu pot spune că era rea deși excesiv de grasă, alături de care însă exista un cartof întreg, decojit, cu o consistență care-l făcea să poată fi lesne confundat cu o minge de cauciuc, din aceea contra stresului. Salata de varză era la fel de greu comestibilă de prea multă acreală și sărătură. Berea ce mai salva lucrurile. Mai punînd la socoteală și nefuncționarea Internetului de la hotel și avionul companiei germane, mic și bucșit cu pasageri, dintre care unii fără mască, pe lîngă care stewardesele treceau zîmbitoare, mi-am adus aminte de pomenitele vorbe ale lui Clarkson. În fine, eu nu eram chiar în vacanță.
În ziua următoare întîlnirii cu neplăcutul cartof din farfurie, m-am nimerit la o pensiune în apropiere de granița cu Austria, într-o idilică zonă prealpină. Acea regiune a Germaniei în care ți se pare că parbrizul a fost bine spălat. Culorile sînt foarte tari, verdele mai ales are o pregnanță specială, deși lumina nu e prea puternică, soarele fiind acoperit de obicei de nori sau cețuri, chiar și vara. Pensiunea era o căbănuță într-un grup de alte cîteva case, toate cu flori la ferestre și la balconașele lor de lemn, la marginea pădurii, între niște pajiști ce păreau de-a dreptul artificiale, cu fire de iarbă la fel de verzi, de lungi și de grase, cu vaci fericite care pășteau și găini neștiutoare care ciuguleau.
Gazda m-a întîmpinat de departe, arătîndu-mi cu gesturi ample locul de parcare de lîngă o șură. Odată ce am coborît din mașină, ea și-a pus masca și mi-a făcut semn să procedez la fel. Era o femeie de la țară, avînd spre 70 de ani, de-o exuberanță debordantă, care, deși nu prea înțelegea engleza, rîdea la fiecare schimb de replici. M-a pus să mă dezinfectez pe mîini la intrare, lucru pe care l-a făcut și ea. Căsuța era minunată și atît de curată că aproape nu m-a mai deranjat să descopăr că baia era pe hol și comună cu alte vreo două camere de turiști.
M-am întrebat cîte gazde de la pensiunile de prin fundul țării noastre or respecta atît de strict regulile impuse din cauza pandemiei. Ce-i drept, cu o zi înainte, văzusem și prin Germania cîțiva vînzători dintr-un supermarket și unul într-o benzinărie fără măști sau cu ele pe sub bărbie. Culmea e că, pe moment, m-a încercat un fel de satisfacție. Nu pentru că aș fi contra acestor reguli, ci pentru că m-am bucurat să descopăr că nici nemții nu-s roboți și mai ales că, prin comparație, românii nu mai ies chiar așa prost. Trebuie totuși să spun că excepțiile lor nu fac decît să confirme regula, pe cînd excepțiile noastre, în unele locuri, tind să devină obicei.
Revin însă la gazda cea exuberantă care-și organizase pensiunea strict, după toate regulile în vigoare. După ce m-am cazat, m-a întrebat și a notat ce-mi doream să-mi ofere a doua zi la micul dejun. Trebuia neapărat să gust din laptele vacilor pe care le văzusem pe pajiște și să mănînc ouă de găină crescută acolo.
Dar ce facem cu cina, am întrebat. Femeia mi-a arătat un drum, zicînd că, dacă îl urmez, în 20 de minute ajung la hotelul poștei care are restaurant. Dacă aș fi găsit închis trebuia să sun și cineva avea să se ocupe cu siguranță de masa mea. Ea însăși urma să le dea un telefon, să-i anunțe. În lumina unui asfințit prelung, de vară, am pornit pe drumul indicat. M-am oprit în cîteva locuri să culeg zmeură. Undeva în vale, vuia tumultuoasa autostradă germană, străbătută de nenumăratele ei autotrenuri. Nu știu de ce, gîndul m-a dus la „Pana de automobil” a lui Dürrenmatt.
Locul de destinație era neașteptat de animat. Cătunul în care ajunsesem era atît de mic că nu avea nici măcar un magazin. Avea totuși hotel și restaurant și oaspeți la terasă. Acolo am fost tratat cu o friptură de curcan într-un delicos sos de turmeric, cu garnitură de orez, ananas fript, coacăze proaspete și frișcă. S-ar fi cerut poate un vin, dar deja comandasem o bere care a fost oricum grozavă. Nu mai spun că prețul era la jumătatea celui de la terasa de lîngă Domul münchenez. Un meniu aproape exotic, într-un loc tradițional. Atunci m-am gîndit că adevărul se vede în profunzime. Adică în străfundurile Germaniei, în locurile unde ajungi întîmplător, neturistice, fără faimă și necopleșite de marketing. Acolo se face diferența. Cînd la țară poți mînca mai sofisticat decît la oraș, cînd regulile nu se diluează „în teritoriu”, avem de-a face cu o civilizație profundă.
După curcan a urmat și un ștrudel cu înghețată, după tipicul austriac.