Prin bezna primelor alegeri locale
Au trecut mai bine de 24 de ani. Se țineau atunci primele alegeri locale libere din România postcomunistă. Cu o echipă de vreo cîțiva tineri voluntari, încercam să punem umărul la victoria candidatului Convenției Democrate. Mai precis, lipeam afișe prin oraș cu figura lui Crin (tot Crin – floare liberală?) Halaicu. Era noapte și întuneric pe străzi, era frig, era iarnă. În timpul zilei, eram ocupați cu serviciul și, mai ales la început, ne-ar fi fost chiar frică să lipim afișe cu candidatul opoziției, ziua, în amiaza mare. Amintirile mineriadelor și ale muncitorilor de la IMGB, care „făceau ordine“, ne erau încă foarte proaspete în minte. Cu timpul, am descoperit însă că mulți bucureșteni se bucurau că sîntem de la opoziție. Unii chiar ne aplaudau cînd vedeau că figura care apărea desfășurată din mîinile noastre era a lui Halaicu. Se cam săturaseră și de Ion Iliescu, și de guvernarea FSN (pe atunci, încă nu se divizase). Ni se spunea că trebuie să facem totul să nu iasă „escrocul“ (trebuie să pun ghilimelele) de Cazimir Ionescu. Halaicu era cel care aducea lumina. Ce-i drept, pe vremea lui, Bucureștiul avea să se relumineze, măcar la propriu.
Unul dintre noi căra o găleată cu lipici, iar noi, ceilalți, aveam în mîini pensule și afișe făcute sul. Muiam pensulele în găleată, dădeam pe locul cu pricina și apoi întindeam afișul cu figura aceea mare și strălucitoare, cu chelie și mustață, avînd grijă să nu fie strîmb și să nu facă cute. Ca un fel de bază, aveam o Dacie break, vișinie, pusă la bătaie tot în mod voluntar de un proprietar entuziast. În portbagaj erau afișe și lipici pentru reaprovizionare, cînd materialele pe care le aveam în mîini se terminau.
Era și pe atunci o regulă cu afișajele electorale, existau panouri speciale pentru asta, însă nimeni nu se limita la atît. Ni se spunea că nu-i vom putea învinge niciodată pe comuniști (fie ei și cripto sau post) dacă respectăm regulile făcute chiar de ei. Și abia după ce i vom învinge, ziceau cei mai în vîrstă, vom putea crea, în sfîrșit, o lume normală, cu reguli serioase, pe care să le respecte toată lumea. Mă întreb dacă astăzi, cînd figurile candidaților nu ne mai privesc de pe bannere uriașe și nu ne mai asaltează de pe toate gardurile și de pe toți stîlpii, se poate spune că am ajuns în sfîrșit în acea lume normală de care vorbeam atunci.
În acea iarnă puneam, deci, afișe nu doar pe panourile oficiale, ci și pe stîlpi și garduri, și mai ales pe paravanele albastre de tablă care delimitau un șantier nesfîrșit (de mulți ani se construia acolo o nouă linie de metrou). Gardul acela era proprietatea statului și asigura, cum se spune, o bună vizibilitate. Era și ideea că trebuie să lipim mai multe afișe decît adversarii, astfel încît oamenii care le vedeau să înțeleagă că e o treabă serioasă, că opoziția a început să aibă forță. Fiindcă nu eram obișnuiți cu acea muncă, prima etapă ni s-a părut destul de obositoare. Și, colac peste pupăză, într-a doua seară ne-am trezit că tot ce lipisem noi noaptea dispăruse peste zi. De fapt, nu dispăruse, ci se schimbase. Adică, în locul sutelor de figuri ale lui Halaicu puse de noi, rînjeau acum subtil sute de figuri ale lui Cazimir (dați-mi voie să-i folosesc doar prenumele, că e de neuitat). Le lipiseră pe deasupra. Ce altceva ne mai rămăsese de făcut decît s-o luăm de la capăt și, la rîndul nostru, să-l lipim pe Halaicu peste Cazimir. Cineva a încercat să spună că ar trebui să le punem totuși alături, așa... ca o lecție pentru adversari, ca un semn că noi sîntem, totuși, mai civilizați. Evident că propunerea a fost luată în rîs. Acum, afișele lui Cazimir erau făcute sendviş, cum s-ar zice. Ordinea era Halaicu – Cazimir – Halaicu. Și ceea ce conta era, evident, ultima figură, cea de deasupra. Lucrurile au continuat așa vreo cîteva zile. Era o bătălie tipic românească, o muncă în zadar și pentru unii, și pentru alții. Se vede totuși treaba că ai noștri erau mai hotărîți, fiindcă, în cele din urmă, nu doar că au acoperit toate figurile lui Cazimir, dar au reușit să ajungă cu lipirea și în locuri foarte depărtate ale cartierului. Părea că adversarii se dăduseră bătuți. Era foarte frig, cum spuneam (alegerile s-au ținut în februarie), și, deși ne mișcam repede, ne înghețau mîinile și picioarele. Ne-am ales și cu ceva febră musculară de la atîta dat cu pensula. În ciuda oboselii însă, adormeam greu, fiindcă la culcare mă însoțea figura aceea de dimensiuni mult peste cele naturale, cu mustață și chelie. Nu reușeam să mi-o scot din minte și, într-un final, ajungeam să mă întreb: cine naiba o fi, de fapt, Halaicu ăsta pentru care ne agităm așa?