Primăvara patriarhului

Cu Mozart, Verdi şi Mascagni la Ateneu şi un buchet de flori albe din partea preşedintelui Băsescu, Ion Iliescu şi-a sărbătorit vinerea trecută 82 de primăveri. Pînă şi Libertatea a priceput ceva din toată povestea, fiindcă a titrat în stilul caracteristic: „Ion Iliescu într-o formă de zile mari. Află secretul!“.

O idee bună. Hai să-l căutăm şi noi.

În articol, Libertatea pomeneşte ceva despre faptul că, acasă, Ion Iliescu merge pe bandă. Dar Iliescu a patinat la fel şi pe istorie, în ultimii vreo 22 de ani, dintre care, vreme de vreo 15, a patinat împreună cu România. Şi a făcut-o cu un zîmbet cît un semicerc, de emoticon. Cu el pe faţă, a ţinut discursul de mulţumire minerilor, a pierdut România în 1996 şi a recîştigat-o în 2001. Iar acum, îşi savurează un pic răutăcios posteritatea. De ce zîmbetul?

Fiindcă Iliescu vine dintr-un Jurassic al activiştilor de partid şi al securiştilor încruntaţi, care încercau să suplinească lipsa de prestanţă, stil, charismă, printr-o împietrire expresivă de efigii calpe. Numai Ceauşescu avea voie să zîmbească, şi o făcea foarte rar în public, atunci cînd se întîlnea cu cîte un împărat canibal sau vreo regină sastisită. Or, crampa facială a lui Iliescu era în acelaşi timp individualizantă şi cathartică pentru popor, pe acea scenă politică parcă populată de totemuri de pe Insula Paştelui. Zîmbetul îl individualiza – şi o face încă şi azi – pe Iliescu ca fiind „de bine, cumsecade, competent“ – într-un cuvînt, vorba sloganului nimerit ales, „Al nostru, dintre noi, pentru noi“. Cu el pe buze, Iliescu ar fi putut face rele mai mari decît a făcut.

În cartea pe care am scris-o pentru Humanitas, Cum să devii un Nimeni, spuneam că Iliescu s-a definit, ca brand personal, contrastant faţă de Nicolae Ceauşescu. Un indiciu: tovarăşa de viaţă, Nina Iliescu, este absentă de pe scena publică, deşi apropiaţii fostului preşedinte spun că aceasta are o influenţă decisivă asupra soţului. Iliescu n-a vrut o primă doamnă ca a lui Nicolae Ceauşescu, iar prima lui doamnă a priceput foarte bine cum stau lucrurile. În plus, preşedintele acelor mandate şi-a ascuns nu numai soţia, ci şi pe sine, mai ales de la un punct încolo. De la Cotroceni, avea ieşiri publice rare, mult mai rare decît ale succesorului său jucător.

Prin 2004, într-o scurtă trecere pe la Realitatea TV, l-am prins pe Iliescu pe ultima sută de metri a mandatului. La şedinţele de sumar, oamenii de la politic apăreau uneori cu declaraţii ale (încă) preşedintelui. Declaraţiile sunau cu totul altfel decît ceea ce Iliescu spusese în cei patru ani de Cotroceni. Mai fistichii, mai tranşante, mai excentrice. Ca aceea cu arogantul. Sau cealaltă, cu prostănacul. Dar asta ne duce cu gîndul la modul cum Iliescu şi-a devorat, politic, copiii. La vremea respectivă, redacţia se mira de ineditele glumiţe prezidenţiale. Le lua drept semne de, hm, senilitate sau cine ştie ce.

Sîntem în 2012 şi Iliescu nu pare să aibă nimic de-a face cu senilitatea. În 2004, era pe finalul unui mandat pentru care îşi impusese anumite rigori. Rigori care se văd şi în faptul că Iliescu s-a schimbat mult în a doua preşedinţie – lucru pe care îl pot confirma cei mai bătrîiori dintre noi. Dar şi după.

Într-un cuvînt, a încercat să zîmbească mai des, dacă pînă atunci zîmbise mai mult: în loc de unora, tuturor. Zîmbetul i s-a lăţit ca o acoladă, asupra întregii Românii, apoi acolada a început să (i se) fîlfîie, lucru pe care îl face şi-n ziua de azi.

În termenii lui Wilde: tragedia bătrîneţii nu e aceea că eşti bătrîn, ci aceea că eşti tînăr. Dar, de fapt, în stilul său de a patina pe istorie ca pe banda de exerciţii, Iliescu nu e nici măcar bătrîn. Ci mereu pe loc, înfăşurînd viitorul pe mosorul trecutului.

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).

Foto: L. Muntean