Prima zi de școală – din jurnalul lui Florinel, elev într-a șasea

18 septembrie 2018   TÎLC SHOW

Astăzi, a fost din nou prima zi de școală. Mi-a fost dor cumva, mai ales de colegi, dar, deși nu am încă decît vreo cinci astfel de zile în experiența mea, pot zice că astea sînt printre cele mai plictisitoare din timpul școlii. Tata m-a trezit de dimineață, mi a dat să mănînc și m-a pus să mă îmbrac. Astăzi, cu cămașă albă și pantaloni de stofă, că a zis că așa e frumos să merg la FESTIVITATE. Poate că mai prind cîteva zile măcar de haine lejere, înainte de a trebui să ne luăm din nou uniformele alea oribile. Oricum, se pare că noi, băieții, le suportăm mai bine decît fetele, care se plîng mereu, mai ales cînd e cald, că în sarafanele alea au tot felul de probleme. Și-apoi, în ele sîntem toți la fel. De parcă am fi toți la fel… Dar să vă zic mai departe. Am mers cu tata pînă aproape de școală și apoi el m-a lăsat, a luat o spre școala lui, căci e diriginte la clasa a șasea și au și acolo festivitate, nu putea lipsi. M-a îmbrățișat și mi-a mai spus a nu știu cîta oară că îi pare rău, că ar fi vrut să poată veni și să fiu atent la tot ce ne spune diriginta, să-mi notez orarul și celelalte. Sincer, mi-ar fi plăcut să poată să vină, dar mi-a părut mai rău de el, că-l vedeam așa de necăjit. I-am și zis să stea liniștit, că e totul bine și că ne vedem după. Mi-a dat buchetul de flori și m-a mai îmbrățișat o dată. A zis că mă duce la pizza și așa a fost, m-a dus.

La școală era puhoi de lume. Nu știu cum reușesc alți părinți să vină la festivitatea asta, probabil n-au serviciu sau nu-s profesori sau diriginți. E drept, era plin și de bunici, iar ăștia mici, mai ales cei din clasa pregătitoare, vin unii și cu bunici. Care au. Mi-ar fi plăcut și mie să îi mai am. Am ajuns aproape la fix, deși nu cred că era vreo problemă dacă aș fi întîrziat, n-ar fi observat nimeni, la ce îngrămădeală era. Am reperat locul clasei mele în careu și m-am dus la ei, am încercat să mă strecor în spate. Dar diriginta m-a observat și m-a chemat în față, a zis să stau acolo cu ea, că îs mai micuț, și m-a mîngîiat pe cap. Mie mi-ar fi fost bine să stau în spate, că aș mai fi putut povesti cu colegii, iar în față e cea mai mare plictiseală, dar n-am avut ce să fac. Eram fix față în față cu masa aia mare la care stau toți oamenii ăia importanți, pentru care cred că se organizează ziua asta, sau cel puțin festivitatea de dinainte de a intra noi în clase. Dar dacă tot eram acolo în față, am zis să încerc să fiu atent și să văd despre ce e vorba. Cînd au venit, erau o groază. Pe doamna directoare și pe domnul director îi știu, dar pe ceilalți de unde să i cunosc? Am încercat să le rețin numele, dar pînă acuma i-am uitat. Mai știu doar că era cineva de la primărie, cineva de la un inspectorat sau așa ceva, probabil de acolo de unde vin uneori oameni în inspecție la noi la ore, cineva de la ceva care am reținut totuși că se numește consiliu județean, un polițist, un preot ortodox și încă un nene, care nu am reținut deloc de unde era. Și mai întîi a zis doamna directoare ceva scurt, ca un fel de salut, și apoi a zis că îl lasă pe preot să facă ce are el de făcut. Mie asta nu mi s-a părut corect niciodată, de ce să ne spună aici rugăciunile lor, pentru că eu nu sînt ortodox și nici colegul meu cu care sînt prieten, Ahmet, care are mama româncă, dar tatăl lui e din altă țară și noi ne facem rugăciunile fiecare în biserica lui. Și nu mi s-a părut corect nici că a spus ceva despre familie, că e atunci cînd copilul e cu tata și cu mama, dar și eu cu tata doar sîntem familie. Oricum, asta a durat ceva și ce m-a distrat cel mai tare a fost că un pitic din clasa pregătitoare, că era numai jumătate cît mine, a început să urle la un moment dat, să plîngă, probabil se speriase de preot sau se plictisea și el, și a trebuit să îl scoată de acolo din față mama lui, să îl ducă în spate să îl liniștească, dar vreo cîteva minute el a tot plîns și i se auzeau sughițurile. Apoi a vorbit doamna directoare din nou și asta iar m-a plictisit, deși cred că ea n a vrut asta, dar ce mă interesează pe mine acuma cîte premii s-au luat anul trecut și alte chestii? Dar probabil pe părinți îi interesează, și de-aia zic, poate că de fapt ziua asta e pentru părinți și oamenii ăia importanți, nu pentru noi, copiii. Dar cred că nici pentru părinți și pentru elevii mai mari, că-i vedeam și pe ei fie rîzînd între ei, fie uitîndu-se plictisiți în sus, spre cer sau mai știu eu unde. La fel a fost și cu doamna aia de la inspectorat, de fapt chiar mai rău, că a citit un mesaj din partea unuia mai mare ca ea, dar n-avea nimic amuzant, nimic interesant de spus, tot folosea niște cuvinte cu p, performanță, perfecțiune, proiecție, promovare, astea le-am reținut și cumva părea că e mare mîndrie legată de județul nostru, cu nu știu ce rezultate la tot felul de examene. N-a fost deloc funny, oricum, și apoi pe ceilalți, care au vorbit din partea altora, nici nu i-am mai ascultat, pentru că deja îi povesteam lui Ahmet în gînd cum am fost eu cu tata astă-vară pe un lac unde ne-am dat cu caiacul, și apoi cum ne-am dat altundeva cu ATV-uri și cum n-am prins nici un pește, deși de mai multe ori am încercat să pescuim, pentru că probabil nu ne pricepem, nici eu, nici tata la treaba asta. Oricum, am mai reținut doar că la un moment dat vorbea polițistul ăla, care ne zicea tot că să nu fim infractori, să nu facem una și alta, dar eu nu știu nici un coleg care să fie infractor și chiar dacă poate nici el nu era rău intenționat, nu am înțeles de ce a venit, că treburile astea oricum le mai auzim și pe la dirigenție, de parcă fix la festivitate trebuia să-și arate și el mușchii.

Oricum, la ora de dirigenție a fost mai drăguț. Nu chiar ca anul trecut, cînd diriginta ne-a adus bocceluțe în care ne am pus dorințele (am și uitat ce dorințe mi am pus, dar a zis că ni le arată când terminăm a opta, îs tare curios…), dar a fost amuzant că ne-a pus să scriem urări către colegii noștri în care să introducem cuvinte care încep cu inițiala numelui nostru. Eu am scris cam așa: Vă doresc să fiți fistichii!, pentru că pe mine mă cheamă Florin și mi-a plăcut cuvîntul ăsta cînd l-am auzit prima dată, acum cîțiva ani, de la mama, cînd încă trăia și mi-a cumpărat niște ochelari de soare colorați, despre care a zis că sînt așa, adică fistichii. Toți s-au amuzat cînd diriga a citit bilețelul meu, după ce l-am lipit pe mașina timpului, desenată pe tablă, și mie mi-a părut bine.

Cam asta a fost, dacă vreți să știți. Ne-a mai dat apoi manualele, nu s nici pe departe așa de atractive ca cele de anul trecut, care erau muuult mai vesele parcă, iar diriga a zis ca nu-s nici așa de bune, că au greșeli, dar vedem noi cum ne descurcăm. Și la sfîrșit i-am dat florile. Dar erau atît de multe, că m-am și întrebat ce face cu ele. Se umpluse catedra și a trebuit să o ajutăm să le ducă în sala profesorală. Ne-a mulțumit și a zis că data viitoare ne roagă să nu mai cheltuim atîția bani pe flori. Că eventual un buchet din partea clasei e destul, pentru că oricum nu are ce să facă cu atîtea. Eu am văzut că unii părinți, care erau de față, s-au uitat nedumeriți. Dar mie mi-a plăcut asta. Pentru că nici tata, în prima zi de școală, nu vine acasă cu flori, deși e și el diriginte. Și de-asta cred că diriginta mea e o profesoară mișto. 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.

Mai multe