Prezumţia de vinovăţie

Cumpăr un timbru fiscal de la poştă, după care fug la trezorerie, dar s-a mutat, o găsesc pînă la urmă, plătesc taxa şi dau fuga la poliţie, stau la coadă, dar taxa nu e bună, alerg înapoi la trezorerie şi plătesc taxă de urgenţă, dar, ghinion, sistemul automat pentru cazierul judiciar este pus la punct doar pînă la litera "I", aşa că trebuie să aştept zece zile, dar nu pot să aştept atît, că pierdem banii! Sînteţi ordonator de credite? - mă întreabă fata de la ghişeu. Ce să fiu? - mă sperii eu. Ordonator de credite! - repetă funcţionara. A, da... - recunosc eu şi deja mă simt vinovat. Atunci trebuie să aşteptaţi! - decide fata de la ghişeu. Dar, nu vă supăraţi, de ce e nevoie de cazierul meu judiciar pentru ca instituţia mea să primească nişte bani pe care i-a cîştigat într-o competiţie publică a statului român? - prind eu curaj. Păi nu vedeţi că mai toţi candidaţii la alegerile locale au dosare penale? - îmi explică fata şi mă măsoară lung prin crăpătura ghişeului. Dar eu nu candidez la nimic! - dau eu să mă justific, dar renunţ. Nu ştiu dacă asta este raţiunea, dar funcţionara poliţiei aşa gîndeşte - şi probabil că nu e singura. O societate nu se poate construit la nesfîrşit pe suspiciune instituţionalizată. Înarmat cu un bon de ordine pentru săptămîna viitoare, dau fuga la muzeu. La mapă mă aşteaptă un dosar de licitaţie pentru nişte mobilier de expoziţie. Jurista a făcut rost şi de un "model", ca să ştim cum să procedăm şi să nu avem surprize: dosarul de licitaţie pentru un aeroport. Dumnezeule, dar noi vrem să cumpărăm nişte lemne de doi bani! - mă minunez eu. Nu are importanţă, e mai bine aşa - îmi explică jurista. Modelul cu pricina cuprinde toate măsurile de precauţie pentru toate tipurile de evaziuni şi şmecherii înregistrate în cazul marilor licitaţii. Aşa o să fim siguri că nu ne întoarce dosarul - conchide jurista. Asta e, o să ne ia cel puţin o săptămînă ca să-l completăm. Îl dau în lucru şi fug la facultate. Aici mă aşteaptă comisia de acreditare a masterelor. Cîte un dosar de peste o sută de pagini pentru fiecare, numeroase anexe care trebuie completate pe loc şi un proces verbal foarte detaliat. Un sistem complicat de double check, pe care mi-l explică preşedintele comisiei. Nu înţeleg nimic. Apoi facem o copie după toate actele, care rămîne la noi: În caz că noi am schimba ceva în evaluare după ce plecăm de aici, aveţi şi voi o copie şi puteţi să ne daţi în judecată; s-au mai văzut cazuri! - îmi explică acelaşi coleg. Între timp, universităţile private produc mastere la Adunaţii-Copăceni fără să dea socoteală cuiva. Ajung epuizat acasă şi dau drumul la televizor. Un cunoscut şi respectabil jurnalist tocmai povesteşte o întîmplare cu Steve, un antropolog american pe care îl cunosc bine şi care a lucrat ani de zile în România în timpul comunismului. Cine ştie ce relaţii avea cu Securitatea!... - insinuează zîmbind jurnalistul. Păi, a fost şi arestat pe Aeroportul Otopeni şi are un dosar de urmărire cît toate zilele! - mă revolt eu în sinea mea. Dar nimeni nu este nevinovat pînă la proba contrarie... Închid televizorul, uşor amărît, şi mă duc la calculator. Aici mă aşteaptă altă surpriză: un fost student de-al meu mă acuză pe toate site-urile şi yahoogroup-urile cu putinţă că am fost securist pentru că am lucrat cu Bălăceanu-Stolnici. Dar n-am lucrat! - mă revolt eu, prosteşte. Apoi îmi dau seama că asta n-are nici o importanţă. Îl cunosc foarte bine, ne-am văzut de nenumărate ori, deci... Mă simt ca un hoţ scos pe cauţiune, căruia i se monitorizează fiecare gest. Trag linie şi adun: societatea suspiciunii. În locul prezumţiei de nevinovăţie care stă la baza oricărui sistem juridic aşezat, la noi funcţionează prezumţia de vinovăţie: toţi sînt vinovaţi de ceva - sau vor fi imediat ce vor avea posibilitatea. Totul se clădeşte apoi pornind de la acest postulat, de la opiniile fiecăruia dintre noi despre oricare altul şi pînă la legislaţie, care este calibrată pe măsură, încercînd să anticipeze toate escrocheriile posibile - chiar dacă ulterior se dovedeşte "indulgentă" cu marii escroci... Problema este însă că o societate nu se poate construi la nesfîrşit pe suspiciune instituţionalizată; în lipsa unei minime încrederi şi a prezumţiei de nevinovăţie, ea sfîrşeşte prin a se sufoca. Iar pentru individ este obositor să se justifice în fiecare moment, mai ales dacă nu pricepe de ce. Sînt obosit, aşa că mă duc să mă culc.