Presupoziţia de vinovăţie

M-am autoevaluat. Am ieşit bine şi anul ăsta, chiar dacă nu aşa de bine ca anul trecut. Şi aceasta din simplul motiv că mi-a fost lene să mai trec chiar toate conferinţele pe unde am fost, n-am mai găsit coordonatele unui proiect, aşa că nu l-am mai trecut, şi uite-aşa am obţinut un punctaj ceva mai mic. Cît se poate de onorabil şi aşa, mai ales că nu mai am nimic de obţinut - şi nici de dovedit cine ştie ce cine ştie cui. Dar asta nu m-a împiedicat să mă mir din nou şi să mă întristez cu gîndul la soarta altora. Această "grilă de autoevaluare" este unul dintre acele produse încă provizorii, dar din ce în ce mai stabile, pe drumul modernizării învăţămîntului nostru şi alinierii sale la standardele de calitate din "ţările civilizate". Adică, un amestec de traducere trunchiată şi imaginaţie învolburată, propus lumii universitare cu doza de ţîfnă necesară pentru a se impune ca ceva serios şi "în conformitate cu normele internaţionale". Aşa să fie... Doar că ultimul lucru pe care îl are în vedere această fişă de autoevaluare este ce face profesorul la cursuri, dacă îi e drag de materia sa şi de studenţii săi sau nu, ce le spune şi cum le spune - mă rog, chestii d’astea de pedagog de şcoală veche, mai greu de "punctat". Pe scurt, după această grilă cu multiplele sale rubrici şi punctaje, ai putea să nu treci niciodată pe la cursuri sau să trimiţi prin asistent un power point, acolo, şi să obţii totuşi un punctaj impresionant. Dacă ai publicat n articole în "reviste de specialitate cu referenţi necunoscuţi, existente în bazele de date internaţionale ale domeniului" - pentru fiecare obţii 10 puncte. Dacă scrii o carte la care lucrezi zece ani, dar o publici la o amărîtă de editură românească precum Polirom sau Humanitas, de pildă, ai numai 5 puncte. Dacă vii bine pregătit şi plin de elan la ore, nu obţii nici un punct. Şi aşa, din publicaţie în publicaţie, din proiect internaţional în proiect internaţional etc., poţi să ajungi profesor emerit fără să dai prea mult pe la şcoală. Nu vă grăbiţi să mă acuzaţi de criptocomunism nostalgic, parvenitism pesedist şi alte nepotisme! Ştiu foarte bine şi reversul medaliei. Cunosc personal un "baron local" care s-a enervat aşa de tare cînd i s-a reproşat că nu are suficiente publicaţii, încît în mai puţin de o lună a venit cu 10 (zece) bucăţi carte personală publicate la o editură de care nu auzise nimeni pînă atunci. Şi a devenit profesor... Ştiu, de asemenea, şi tipul opus de fişă de evaluare, în care un studiu în cine ştie ce revistă semiconfidenţială îţi aduce 50 de puncte, în timp ce "alte publicaţii în străinătate" de-abia dacă îţi aduc cîte 5 puncte per buc. Staţi liniştiţi, deci, nu fac o pledoarie pentru revenirea la aceste proceduri! Altceva mă intrigă şi nelinişteşte. Mă intrigă şi mă nelinişteşte faptul că fiecare nouă instanţă legiuitoare, mai mică sau mai mare, porneşte de la premisa că predecesorii au fost nişte escroci, că au permis şi chiar încurajat furtul şi că acum trebuie împiedicaţi cu orice preţ. De multe ori chiar este adevărat, iar ideea de a împiedica furtul şi impostura este totdeauna bine-venită. Doar că de fiecare dată se are în vedere un anumit tip de furt şi impostură, al Lor, al celorlalţi, care trebuie stîrpiţi de mici. Venirea la putere, la orice nivel s-ar afla aceasta, are un puternic iz de parvenire. Reglementările devin astfel reactive şi agresive, un fel de dat cu flit în paraziţii societăţii - care ştim noi cine sînt ei! Se porneşte astfel totdeauna de la presupoziţia de vinovăţie: cineva, acolo sus, vrea să fure, dar noi îl vom împiedica, mama lui! Acest "mama lui!" din legile şi dispoziţiile noastre este cel care îmi dă permanent fiori pe şira spinării. Cei dinaintea noastră au profitat şi s-au făcut profesori peste noapte, la grămadă, mama lor! Aşa este, unii chiar aşa au făcut. Vom introduce acum nişte criterii care nu vor mai permite aşa ceva! Foarte bine şi asta, doar că aceste criterii au la rîndul lor nişte "efecte colaterale" cel puţin la fel de neplăcute: tot ce nu se conformează acestor criterii este menit dispariţiei - sau, în cel mai bun caz, unei toleranţe dispreţuitoare. Şi, astfel, discipline întregi devin cenuşăresele universităţilor, iar slujitorii lor de excepţie - nişte fosile premature. Ce să mai vorbim de unele activităţi academice precum îngrijirea unor ediţii critice, fără de care nu există o cultură, nici majoră, nici minoră. Neputînd fi "punctate" în nici un fel, acestea vor trebui trecute, probabil, în domeniul artizanatului sau al mecenatului. În sfîrşit, aceste criterii devalorizează în aşa măsură producţia locală de publicaţii - suspectată din start -, încît nu văd cine şi de ce ar mai publica lucruri de calitate în revistele româneşti, care oricum nu prea există... Pe scurt, vînătoarea impostorilor face victime colaterale mai ales printre oamenii cumsecade. (Par)veniţii la putere se simt însă cu inima împăcată că au stîrpit răul predecesorilor. Ceea ce este însă poate mai grav: fondul comun al tuturor acestor inconveniente mai mici sau mai mari îl constituie ceea ce pare a fi imposibilitatea noastră mentală de a gîndi normalitatea, de a gîndi normal la o posibilă situaţie normală şi nu doar de a fi împotriva situaţiilor anormale, de a prevedea şi nu doar de a răzbuna. Or, aceasta este singura cale de a crea, cu timpul, o stare de (relativă) normalitate şi de a ne instala, (relativ) firesc, în ea! Dacă n-o să renunţăm deci (relativ) curînd la acest "mama lor!", o să fie vai de mama noastră...