Prelecţiuni consternate
Profesorul de hermeneutică Valerică Barbăroșă reprezenta, în lumea academică, un „caz“. Deși cu un debut bun în anii ’70, cînd fusese remarcat de corifeii vremii și reținut asistent la Filozofie, treptat, el s-a complăcut într-o carieră mediocră. Probabil că, pe de o parte, excesele ceaușiste avuseseră o oarecare vină aici. Înainte de 1989, ne aflam în situația ridicolă (dacă nu ar fi fost mai întîi disperată) în care nici un universitar nu mai putea trece de poziția de lector. Ca atare, Barbăroșă se va fi simțit demotivat. Prezumtiv, nu mai vedea în scris și în publicat priorități absolute. Considera pesemne că simplul exercițiu didactic îi ajungea. Pe de altă parte însă, un observator atent al comportamentelor ar fi realizat imediat că principalul responsabil pentru starea lui rămînea Valerică însuși. În ciuda inteligenței native și a capacității analitice, hermeneutul nu reușea să-și depășească predispoziția structurală pentru contemplația sterilă. Cu alte cuvinte (mai puțin eufemistice), omul nostru se dovedea comod, era carevasăzică un leneș fără pereche. Atît de leneș, încît nu-și scrisese nici măcar cursul personal (susținea disciplina Hermeneutică în virtutea faptului că devenise totuși conferențiar, în nebunia din 1990, „la grămadă“, cu un dosar ce ar fi justificat, dificil, chiar și calitatea de lector!). Absența cursului a și declanșat, în fond, epopeea profesorală a lui Barbăroșă și asupra ei aș vrea să mă opresc, pe scurt, în cele ce urmează.
Valerică sosea la ore cu vrafuri de cărți sub braț, din care lectura studenților, pe sărite, timp de două ore. Te-ai fi putut întreba dacă bietul conferențiar suferea într un așa hal de apatie, încît nu se mai arăta apt (cel puțin) pentru minimul efort de a-și face niște notițe în prealabil. Răspunsul ar fi însă tulburător. Personajul se prezenta astfel la curs întrucît nu găsise nu energia să producă o benignă compilație hermeneutică, pe baza volumelor în chestiune, ci însăși dispoziția să le citească. Maestrul descoperea, prin urmare, misteriosul conținut filozofic al tratatelor concomitent cu discipolii săi. Nici asta, să zicem, nu „ar spăria gîndul“ cu adevărat, știut fiind că fauna academică este amplă și extrem de variată. Problema deriva din atitudinea instructorului-filozof față de volumele pe care le căra, aparent, cu înverșunare, la întîlnirile paideice din amfiteatre, de-a lungul fiecărui semestru. Silabisindu-le acolo, în sala de curs, Barbăroșă realiza, subit, că nu e de acord cu ipotezele lor de lucru. Mai precis, domnul Valerică dezvolta epifania incongruenței ideatice dintre el și autorii lecturați ad-hoc. Intra adică în polemică directă cu materialul expus studenților pentru învățare (și formare ulterioară!). Ce mai, conform unui raționament elementar, trebuie să recunoaștem că profesorul dezavua atunci, public, propriul său „curs“. „Autorul“ își ucidea așadar „creația“ și nu invers, cum sînt, de regulă, tentați să creadă loialii ideologiei structuraliste.
Acest paradox a făcut din Valerică Barbăroșă un „caz“. Un „caz“ demn de exploratorii teritoriilor obscure ale psihicului, specializați, în plus, pe impulsurile schizoide. La început, conferențiarul izbucnea în rîs, citind pasaje din cărțile pe care și le trîntea, literalmente obosit, pe catedră. În timp, chicotelile s au transformat în hohote nestăvilite. Nu după multă vreme, au apărut și comentariile iritate, scăpate de sub controlul politeții academice. „Ăsta-i idiot, frate! Confundă transcendența cu imanența. Un dobitoc!“, striga, pe nepusă masă, hermeneutul. „Băi, cocălarule, interpretarea nu-i prezentare, băi! Poate doar în Medicină, uăi, Cocoșilă! Da’ tu ești filozof, nu medic! Ori măcar te pretinzi! Vită încălțată!“, urla altădată Valerică de se cutremurau ferestrele amfiteatrului. „La oi cu voi, troglodiților, nu în aule universitare! Sînteți niște neisprăviți! Niște marțafoi cu pretenții. Fac ceva pe știința voastră!“, puteau, de asemenea, auzi, cu claritate, învățăceii din gura maestrului lor. Uneori, auzeau chiar și ce „face“ maestrul pe „știința“ sărmanilor autori și priveau de aceea, înspăimîntați, unul la altul. Coleric, efervescent în epifanii intelectuale, diatribic și agitat, profesorul reușea, la cursuri, să-și învingă blazarea, letargia care-i guvernase cariera, să fie deci, în sfîrșit, „productiv“, din punct de vedere universitar. Detaliul nu a scăpat colectivității. Se vorbea insistent, în Facultate, despre noul look intelectual al colegului de la Hermeneutică.
„Decedatul“, după o vorbă faimoasă a lui Harold Bloom, „revenise la viață“, apaticul învățase, impredictibil, regulile dinamicii. Așa transformare nu mai avusese loc în Universitate niciodată. Decanului i-a venit o idee strălucită. „Ce ar fi“, a spus el într-o ședință a Consiliului Profesoral, „dacă am instala camere de luat vederi în sălile unde are curs domnul profesor Barbăroșă? Prețioasa sa activitate academică ar fi tezaurizată. L ar ajuta, fără îndoială, și la o eventuală promovare pe postul de profesor. Măcar acum, înainte de pensie.“ Zis și făcut. Tehnologiile s-au pus, energic și rapid, în mișcare. În concluzie, prelecțiunile consternate ale conferențiarului cîndva steril există astăzi, înregistrate pe zeci de DVD-uri, în arhiva secretariatului de la Filozofie. Un semnal cultural către posteritate. Și un indiciu că Ferdinand de Saussure se poate naște oricînd, fie și în amurgul multicolor al postmodernității, drept Ferdinand de Friptiur.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Studii de anglistică şi americanistică, Editura Junimea, 2016.