Preistorie bună, copii!
Arheologia e în urmă cu recunoașterea în teren a activităților copiilor în general. Ateliere, locuri sacre, latrine, cuhnii, da. Copii care se joacă – nu. Azi despre urmele cele mai directe și cele mai vechi pe care le lasă, totuși, copiii: cele de pași.
Majoritatea urmelor de picioare umane păstrate din Paleoliticul superior au fost găsite în peșterile din Franța, și cele mai multe din ele aparțin copiilor sau adolescenților. Nu pentru că societățile paleolitice constau în principal din copii și adolescenți, ci pentru că nu se păstrează decît urmele celor care se abat de la drumul principal, acolo unde traficul nivelează totul. În recent descoperita peșteră Chauvet (Ardèche), un copil de 8‑9 ani a mers, în adînc, vreo 50 m sub tavanul jos, probabil spre o sursă de apă, ștergîndu-și din loc în loc torța de perete. E un episod dintr-o biografie de acum 25.000 de ani. Multe sînt exemplele din Pirinei (Ariège). În peștera Niaux, doi copii de 8 și 11 ani și-au întipărit cu mîndrie picioarele unul lîngă altul de 24 de ori, cu grija cu care se iau amprentele unui infractor. Le Tuc d’Audoubert este celebră pentru bizonii ei făcuți de un artist din paleolitic, dar e clar că mai mulți copii l-au însoțit acolo, în capătul cel mai îndepărtat al galeriei. Se văd, între altele, urmele unui copil de 4 ani, care, sătul să-l privească pe ta-su pradă geniului creator, a început să caute ceva care lucește, sau vreo mortăciune interesantă. Foarte aproape de bizoni sînt vreo două sute de urme de călcîie de copii și adolescenți, alături de urme de degete și desene simple. Se pot vedea în ele ritualuri sau copii plictisiți așteptîndu-și părinții care le-au promis că după asta merg la scăldat. La Fontanet, un copil de 5 ani s-a ținut după o vulpe, strămoș al tuturor animalelor psihopompe din basme, care l-a dus în străfundurile cavernei. Copilul s-a îndeletnicit apoi și cu lăsarea de urme de genunchi și de palmă. În aceeași peșteră a avut loc și o bătaie cu noroi între adolescenți. La Toirano, în Italia, se vede și mai clar lucrul ăsta – în sala cea mai din spate, s-a luat la țintă peretele peșterii cu zeci de bulgări de argilă, apoi ținta a devenit o stalagmită curioasă, asemănătoare unui sfinx (pe scurt, istoria unei după-amieze de acum 13.000 de ani). Într-una din sălile de la Rouffignac (Dordogne), copii de 2‑5 ani și încă doi mai măricei, poate chiar adolescenți, au lăsat uluitor de multe trasee de degete în stratul subțire de argilă roșie, expunînd albul tavanului de calcar. Toți acești harnici prichindei se aflau în cîrca unor adulți, pentru că tavanul e la mai mult de doi metri înălțime. Nu există urme de degete la baza peretelui, de parcă n-ar avea nici un haz să desenezi dacă nu ești pe umerii altcuiva. Un alt copil cocoțat în felul ăsta a desenat pe tavan cu metoda inversă, trecîndu‑și degetele încărcate cu argilă prin mondmilch (care este un calcit coloidal devenit pastă, posibil sub acțiunea bacteriilor, cu scopul de a murdări vizitatorii). În fine, în Gargas (Hautes-Pyrénées) vedem multe mînuțe de copii, de la 3 luni la 10-12 ani, folosite ca model (cîteva și în imagine). Peste ele s-a suflat, probabil direct din gură, pigment negru sau roșu. Propriile mîini sînt adesea folosite ca șablon pentru graffiti de către omul din paleolitic. Uneori aceste mîini au un deget lipsă sau doar falangele îndoite – emoticoane pe care nu le vom înțelege niciodată. La Grottes de Gargas au fost folosiți, în mod remarcabil, și sugari pentru graffiti. (Înainte să se sesizeze vreo organizație internațională, mă grăbesc să spun că nu sînt de acord cu munca copiilor, nici în epoca de piatră și nici azi.)
Urme de pași din paleolitic există și în peșterile din România. Muzeul Institutului de Speologie din Cluj are o amprentă plantară pietrificată adusă de la peștera Ghețarul de la Vîrtop, unde omul de Neanderthal călcase acum 62.000 de ani. Celelalte două urme similare de acolo, care fuseseră lăsate in situ, au fost ulterior efectiv furate, adică scoase din piatră ca bloc, pentru un colecționar necunoscut, cu siguranță bine conectat în lumea speologiei românești. În peștera Ciur-Izbuc s-au găsit multe urme de pași ale unor adulți și ale unui copil de acum 36.500 de ani; mai mult de trei sferturi din ele au fost deja distruse de vizitatori.
Ca un post-scriptum la toată povestea, îmi mai vine în minte o categorie de artefacte pe care se întîlnesc urme de piciorușe de copii. Ele sînt, comparativ, foarte recente, adică de epocă romană – e vorba de materiale de construcție din pămînt ars: dale de pardoseală, cărămizi și țigle. De obicei, pe teren e greu de zis, cînd găsești un fragment, din care categorie provine, afară de cazul în care e vorba de olanul cel rotunjit, imbrex. Prin spațiile în care producătorul, adesea militar, lasă la uscat „țiglele“ pînă le vine vremea să intre în cuptor, aleargă mai mulți copii decît ai crede. Una se află chiar acum la o expoziție în Cambridge despre copilărie în Antichitate. În România am găsit de mai multe ori urme de capre pe țiglele romane, dar, personal, niciodată de copii, deși știu de o talpă de copil întipărită într-o țiglă romană din castrul de la Cîmpulung-Jidova. Parcă-l și vezi pe legionarul serios dezlipind plodul de pe țigla lăsată la uscat. Și făcînd cu cealaltă mînă o poză pentru Facebook.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată: romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.