Predicatorii de la colțul străzii
Prima oară cred că i-am văzut pe vremea „sectanților“. Era pe cînd se zvonea că „sectanții“ fură copii și nu știu ce le fac. Se stîrnise o panică bine instrumentată de Securitate pentru a înspăimînta populația. Iar o populație înspăimîntată e mai ușor de manipulat. Mi se pare că lucrurile erau legate și de acea afacere numită „meditația transcendentală“, de care autoritățile comuniste au profitat ca să mai pedepsească niște intelectuali. În orice caz, deși eram copil, mi-aduc aminte cum se adunau oamenii pe la colțurile străzilor și fabulau despre sectanți, cu acea voluptate a împărtășirii unor spaime de pericole necunoscute. În fiecare grup era cîte un individ care perora despre grozăviile pe care le-ar fi făcut „sectanții“. Timp de vreo cîteva săptămîni a fost o întreagă nebunie.
Apoi, fenomenul s-a reînnodat la Revoluție, cînd cu panica legată de „teroriști“. Atunci, la atmosfera generală contribuiau deja televiziunea și ziarele abia eliberate de cenzură, cu poveștile incredibile care se scriau acolo. Dar oamenii se mai întîlneau și pe stradă și vorbeau numai despre asta. Și, aproape mereu, printre ei se distingea cîte un individ mai vocal care transmitea celorlalți, cu multă convingere, tot felul de fantasmagorii.
Tipul acesta de individ a continuat să se manifeste sporadic, în diverse momente fierbinți ale istoriei post-decembriste, de exemplu, înainte de fiecare rundă de alegeri, pe la unele dintre mineriade, în vremea bombardării Serbiei de către americani. Întotdeauna apărea cîte un asemenea panicard antiamerican, antioccidental, cu idei naționalist-izolaționiste, evident simpatizant al lui Vadim Tudor, fluturînd pericolul maghiar, mereu împotriva străinilor și a neortodocșilor de orice fel, partizan al soluțiilor de forță în politica internă, eventual militare, adept al teoriilor conspiraționiste, nostalgic după Ceaușescu și așa mai departe. În mai toate cazurile, era vorba despre pensionari cu figuri înroșite de patimă, cu priviri fixe, cu o logoree plină de clișee, inflexibili și impenetrabili la nici un fel de argumente logice. Iar amenințările predicate de ei aveau o oarecare asemănare cu profețiile apocaliptice.
Sînt convins că multă lume își amintește foarte bine de categoria despre care vorbesc. Cu trecerea anilor, respectivele personaje au părut a se împuțina, ba chiar aproape c-au dispărut. M-am gîndit că, pe de-o parte, piața unor asemenea idei s-o fi estompat și că, pe de altă parte, o fi fost vorba de o extincție naturală a indivizilor cu pricina și a publicului lor. În orice caz, de la un punct încolo, nu i-am mai văzut pe stradă. M-am gîndit apoi că fenomenul s-a mutat pe Facebook și că teoriile vechilor comuniști și securiști sînt acum preluate sub forme moderne de tineri postaci. Probabil că, în mare parte, s-a întîmplat și asta. Însă zilele acestea, coronavirusul pare a se fi dovedit un eveniment destul de puternic încît să reactiveze și mai vechile sisteme de răspîndire a prostiilor.
În recenta marți neagră, cînd am văzut prima oară rafturile magazinelor golite de panica oamenilor, am auzit din nou în piață acea voce puternică, oarecum familiară. Era o femeie de vîrsta a treia, îmbrăcată sărăcăcios, care îi spunea alteia, cu acel talent special de se face auzită de toată lumea din jur, că americanii ar fi fabricat coronavirusul în laborator pentru a mai omorî din chinezi, că sînt prea mulți. „Nu s-au gîndit însă, a continuat ea, la nefericiții care o să moară și prin alte părți.“
Oripilat, am intrat la brutărie să cumpăr pîine. Cînd am ieșit, femeia își continua tirada în cel mai previzibil mod: „Păi, nu era bine cînd Ceaușescu închisese granițele? Păi, atunci nu se putea întîmpla așa ceva“.
A fost un moment în care am avut sentimentul că în România nu se schimbă niciodată nimic. Și că nu vom reuși niciodată să ni-l scoatem din minte pe cel mai idiot conducător din istoria României. Orice ar fi, el pare că va rămîne în eternitate reperul nostru suprem, momentul zero absolut al nației noastre.