Prea multă mîncare, prea multe cadouri?

Am povestit odată cum am petrecut un Revelion prin Occident. Cum pe acolo se chefuiește mai ușor și mai puțin. Cum lumea se plimbă dintr-un local în altul, bînd cîte o cafea ici și cîte un schnapps colo, mîncînd o înghețată ori o prăjiturică, nimic exagerat. Oamenii sînt ușori, grațioși și veseli, fac glume și se simt bine. Pe la ora unu noaptea petrecerea e terminată, lumea se gîndește cu o oarecare cumpătare și la ce va face a doua zi, pe 1 ianuarie: o plimbare în aer liber, un concert, un mers la patinoar sau la schi. La noi, de multe ori, știm bine, oamenii se poartă de parcă ar veni Apocalipsa, nu Anul Nou. Trebuie să petrecem, să bem și să ne ghiftuim cît putem, ca și cum anul următor nici n ar mai exista sau ar trebui să fie dedicat mahmurelii, cel puțin pînă la Paști. Nu lipsesc superstițiile de genul „să mănînci pește la miezul nopții dintre ani ca să fii ușor tot anul care vine“ sau „să ai bani în buzunar ca să fii bogat în tot anul“. Toate sînt legate într-un fel sau altul de bogăție sau de mîncare.

Diferența evidentă dintre noi și ei e, cu siguranță, comunismul. Noi am trăit toate lipsurile alea timp de zeci de ani, ei nu. Și ne-am învățat să exagerăm, măcar de sărbători. Aici mai e o problemă. Să zicem că Revelionul e o sărbătoare laică, reprezintă trecerea de la un an la altul, e un moment de bilanț și o ocazie pentru planuri de viitor. Prin natura ei, sărbătoarea e ceva mai materială. Dar Crăciunul e (sau ar trebui să fie) altceva. Sigur, el se petrece în mod tradițional în familie. Nu e un chef monstruos care durează toată noaptea. Nu se trag artificii, nu se dansează. Se respectă niște obiceiuri frumoase, mai vechi sau mai noi. Dar materialismul e prezent și acolo din plin. Probabil că nici nu ne închipuim cîți identifică sărbătoarea nașterii Domnului aproape exclusiv cu „porcăriile“, cu vinul, cu sarmalele și cozonacii. Bune și ele, nimic de zis, dar cu gîndul doar la mîncare nu cred că devine cineva mai bun. Magazinele sînt asaltate, acum, cînd se găsesc de toate, la fel ca atunci cînd n-aveau nimic pe rafturi. Și nu doar pentru mîncare, ci și pentru cadouri. Pachetele de sub brad nu sînt numai pentru copii, ele fac mare plăcere și adulților. Lipsurile din trecut și marketingul din prezent stîrnesc deopotrivă poftele. Acum, să nu credeți că vreau să fac pe moralistul. Între „păgî-nii“ pofticioși mă includ și pe mine.

Dar mi se pare că ceva nu e tocmai în regulă. Și de Paști, mîncarea e la același loc de cinste (parcă prea de cinste): ouăle vopsite, mielul, pasca și așa mai departe. Partea mai diafană a sărbătorilor, spiritualitatea sînt parcă lăsate cam la o parte prin felul în care petrecem. Suferim încă de un șoc post-traumatic sau e vorba și de ceva mai profund? Poate că sîntem o societate prea rurală? Cam primitivă, adică? Nu cumva pe aici pe undeva e de găsit tocmai esența necazurilor noastre? O viziune prea materialistă asupra lumii? Știți vorba aceea populară: „Dacă Ceaușescu ne-ar fi dat ceva mai multă mîncare…“ Mă opresc aici fiindcă nu vreau să mă pun nici cu antropologii, nici cu teologii… și vreau totuși să vă tihnească sarmalele.