Povestitorii

„Cepe mapaipi fapacipi?” Stăm atîrnați de bara dreptunghiulară de la bloc pe care se bat covoarele. Ne-am petrecut picioarele pe latura de sus a acestui U răsturnat, ca liliecii, cu capetele în jos. „Mipiepe foapamepe”. Vorbim păsărește. Sîntem fluenți în limba asta pe care am învățat-o unii de la alții, iar alții, la rîndul lor, de la generații de copii de cine mai știe pe unde.

Cu siguranță sîntem altă rasă umanoidă care piere odată cu vîrstele. Avem ochi, guri, nasuri, urechi, coate și genunchi – mereu julite –, iar pînă pe la 10-11-12 ani sîntem altceva. Povestitori prin excelență, căutători de fantastic și magie, creduli, aventurieri și foarte cruzi.

Anii ʼ80, cartierul Berceni. Se fac raiduri pe biciclete în alte zone și pe la școala 190, unde stăpînesc alte triburi de sălbăticiuni care ne alungă cu pietre. Semănăm, ne îmbrăcăm la fel, dar ăia vorbesc o păsărească cu alt soi de accent și mi se pare că amestecă altfel vocalele. În zilele împietrite de vară fierbinte, cu cerurile nemișcate prăbușite pe frunze, pe copacii prăfuiți, pe blocurile mizere, ieșim în expediție spre marginea de departe a cartierului. Cam pe unde sînt acum serele era o zonă sălbăticită, pe unde hălăduiau cîini ca fiarele, bețivi rufoși – și noi. Buruiana creștea înalt și haotic, tufe amestecate la fel, pe deasupra florilor de cicoare și a altor flori modeste pe care nu mi le amintesc vălurea veșnic un zumzet de albine și de muscăraie grasă. Acolo se spuneau poveștile, acolo se inventa un folclor de cartier, acolo se șlefuia pînă la perfecțiune mitul Coanei Mita – o grasă formidabilă, fără vîrstă, care stătea la parter și care putea să facă niște vrăji îngrozitoare de ajungeai la spitalul de copii cu perfuzii în mînă și tuburi clocotitoare care îți ieșeau din nas sau din gît. Așa auzisem.

Acolo ne strîngea Nela, care era un pic mai mare ca noi, și ne povestea grozăviile care i se arătau nopțile în apartamentul ei de două camere. Strigoi și strigoaice apăreau în colțul dintre baie și dormitor, iar cînd se uita în oglindă, de după umeri i se ițeau capete negre cu ochii încercănați, iar noi chiuiam de spaimă. Peste toate veneau lecturile mele haotice de atunci, povestirile lui Poe și Prăbușirea casei Usher și Aventurile lui Arthur Gordon Pym care-mi tulburau somnul și-mi împietreau nopțile cu spaime dincolo de cuvinte, paralizante.

În visele amestecate interveneau ai mei. Mama sfîșia cu zgomot peretele de hîrtie care ne despărțea lumile – lumea mea de lumea lor – și mă smulgea din visele astea chinuitoare din care ieșeai istovit, transpirat și cu o părere de rău neverbalizată. Pentru că, dacă treci prea des pragul lumilor spre adulții care nu vorbesc păsărește, riști să rămîi pentru totdeauna acolo și să devii, Doamne ferește, ca ei.

Un soi diferit de povestitor eram, la rîndul meu, cînd ajungeam în vacanțe la bunică-mea. Nu la aia din Constanța, la cea dintr-un (fost deja) sat tătăresc. Bunica astălaltă fusese mai nehotărîtă și am impresia că rămăsese cu un crac în lumea povestitorilor și cu celălalt întins în rasa adulților. În ea se petreceau evident niște conflicte puternice și tot în ea se respingeau mecanic două ADN-uri cu spiralele pe invers. Unul magic și unul care știa prețul la pîine. Acolo îmbrăcam eu haina povestitorului cînd apăream în cîrdul ei de babe fumătoare cu un volum cu minciunile lui Nastratin Hogea sub braț. Istoriile lui Hogea erau scrise în tătara noastră dobrogeană, iar babele alea mă așteptau ca pe un miracol, ca să le citesc. Minunea era cu atît mai mare cu cît acest copil, eu, venea, al naibii, de la oraș și vorbea tătara neaoș, deseori cu accentele exagerate în așa fel încît să le facă să rîdă în hohote pe toate bătrînele alea cu plăcile lor din dinți de plastic. Mă prosteam, făceam teatru, mă durea gîtul de la atîta vorbit – tătara are niște k-uri guturale, glotale, pe care nici un prieten român de-ai mei nu le putea rosti. În rolurile noastre inversate, eu eram adultul, ele copiii.

Doar că, desigur, era o iluzie, eu tot din rasa umanoidă de dinainte de 12 ani făceam parte, dar mă puteam transforma șerpește, vorbeam păsărește și visam al naibii de dramatic. Pînă cînd n-am mai visat. Ca acum.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, Radio Kiss FM și Magic FM.